marți, 29 decembrie 2009

Fluviile - Giuseppe Ungaretti


GIUSEPPE UNGARETTI

Fluviile

Mă ţin de acest copac mutilat
abandonat într-o dolină
ce are langoarea
unui circ
înainte sau după spectacol
şi privesc
tăcerea tihnită
a norilor pe cer

Azi dimineaţă m-am lungit
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit

Isonzo curgând
mă lustruia
ca pe o stâncă de-a lui

Mi-am tras în sus
cele patru oase
şi am plecat
ca un acrobat
peste apă

M-am aciuat
lângă veştmintele mele
murdare de război
şi ca un beduin
m-am înclinat pentru a primi
soarele

Acesta e Isonzo
şi aici mai bine
m-am cunoscut
o docilă fibră
a universului

Chinul meu
e când
nu mă cred
în armonie

Dar acele oculte
mâini
care mă frământă
îmi dăruie
rara
fericire

Am revăzut
epocile
vieţii mele

Iată care sunt
fluviile mele

Acesta e Serchio
la care s-au adăpat
vreme de două mii de ani poate
oameni din neamul meu câmpenesc
şi tatăl meu şi mama

Acesta e Nilul
care m-a văzut
venind pe lume şi crescând
şi arzând de inconştienţă
pe întinsele câmpii

Aceasta e Sena
şi-n tulbureala ei
m-am reamestecat
şi m-am cunoscut

Acestea sunt fluviile mele
numărate în Isonzo

Aceasta e nostalgia mea
care-mi transpare
în oricine
acum că-i noapte
că viaţa mea îmi pare
o corolă
de tenebre

Cotici, 16 august 1916

duminică, 27 decembrie 2009

Gellu Naum - Milionar


Milionar

Găsise pe un teren viran, un geamantan
Şi-n geamantan un pachet,
Şi-n pachet, un pacheţel, găsise el
Si-n pacheţel alt pacheţel
Şi-un pacheţel în pacheţel
Legat cu funde elegante....
Şi-n pacheţel....vreo 40 de diamante..
Acum vorbea la telefon din camera cu jucării,
Avea vreo 5 cofetării
Tragea cu puşca de salon,
Fuma numai ţigări de foi,
Stătea pe canapele moi
Mânca betel şi ananas
Şi nu-i mai ajungeai la nas....
La o plimbare cât de mică el hopa-n elicopter
Poate ca asta ne explică...
Schimbarea lui de caracter...

A dus-o asa un an… sau doi…
Dar într-o luni sau într-o joi
Şi-a amintit Apolodor...
De fraţii lui şi-a plâns de dor...
Şi-a zis:
"Adio ananas,ţigări de foi şi jucării
Adio voi cofetării....vă las...
Vă las şi plec findcă mi-e dor..."
Şi a plecat Apolodor.....

vineri, 18 decembrie 2009

Sorin Anca - Nirosa, un anume fel


(preludiu sau calvarul seninătăţii)

Nu voi mai fugi, oricât de dulce
şi de seducătoare ar fi ispita uneori,
de sub cupola miresmelor tale
ocrotitoare Crinule regal;
eu nu mai vreau să pot afla
picioare vânjoase
pentru o astfel de goană după vânt,
sinucigaşă;
şi nici cai superbi şi zdraveni
pentru trăsura disperărilor
fără de rost
şi adânc tulburătoare.
Îmi cobor reverenţios, iată, rădăcinile
răsfirate-n aiurare
din vana şi orgolioasa suspendare
spre a le înfinge
de-a dreptul
în inima ta sferică şi atoatevăzătoare,
şi-o fac atât de firesc
de parcă toate ar fi zăbovit
dintotdeauna în aşteptarea
acestei uimitoare
şi nesperate reînnoiri de fapte.
Zăceam în cel mai sfâşietor
şi scorburos delir
când te-ai ivit să-mi despleteşti
privirile-n lumina cea spălătoare
de învălmăşite năuciri.
Zăceam într-o revărsare continuă
spre-o vină mai grea şi mai mare
decât cea moştenită prin născare
când te-ai ivit de după orizonturi
să-mi cadenţezi prăpăstiosul zbor
c-o aripă muiată îndelung,
cu răbdare, într-un fecund cutremur
spre a putea ajunge teafăr
ţărmul opus rătăcirii
mereu pierdut din gând şi din privire.
Îmi vine să mă alung din trup
şi să-ţi fiu asemeni -
legănare lină de prunc
până la naşterea nemaiîntrupată în timp.
Tuturora le-aş împărtăşi bucuria
şi această odă în metrii atât de verticali,
aerieni şi doldora de fluturi.
Am fost ales; armonios dislocat
c-o daltă străină trufiei
din stânca beznelor opace şi înşelătoare.
Iată-mă fiind de folos
viziunii ce tocmai dă-n floare la geam.
Ave! La ivirea ta
toţi dinţii roţilor mele dinţate,
cariate de-atâtea dulceţuri de desfrâu,
s-au spart ca la semn solemn şi brusc
dovedindu-se în gol rotitoare
şi fără greutate-n cântarele tale
nepărtinitoare cu nici un fel de măsură,
cu nici un fel de măsurătoare.
Oh! Câte mizerii mă alcătuiau
şi cât de mult îmi iubeam
doar chipul din oglinzi
şi din poemele tâmpe şi răsfăţate.
Cu labe de fiară turbată,
de rănit leopard,
mângâiam trupul celor apropiaţi şi dragi;
azvârlindu-i fără de milă -
dăcă-mi displăceau ca pradă uşoară,
în cea mai odioasă groapă comună
fără să pot simţi
nici măcar urma unei umbre
de remuşcare,
iar pe femeia cea iubită
fără-ncetare o-nvăluiam cu sufocarea
viselor mele absolute şi deochiate
care sfârşeau mereu nicăieri.
Deci în prăpăstii mi-era casa fără s-o pot bănui,
jupuită pielea naşterii dintâi
şi duhneam a hoit uitat în câmp de vară
deşi credeam că veşminte
bătute-n nestemate port
pe drumul acestui van alean de-a tot fi
prezent şi despletit în real.
Oh! Cât de mare mi-e ruşinea acum
când îţi recunosc uluitoarea prezenţă;
de-acele şiretlicuri neîntârziat
mă voi spăla cu păsări pe ochi
spre a mi se putea năpusti din nou văzul în sus,
mă voi spăla cu fluturi pe oase
spre a mi se putea albi carnea de tuş,
înainte de toate
mă voi spăla însă cu îmbrăţişarea ta caldă
spre a putea locui din nou
în mine-nfiorarea.
Şi cât e de simplu să fie pace sub armură;
laptele e iarăşi dulce şi alb
şi niciodată n-a fost altfel
doar buzele mele-l acreau, îl otrăveau,
îl înnegreau până se făcea noroi.
Smulg perdeaua grea de veche catifea
şi deschid fereastra spre aievea
lăsând să mă inunde fiinţele
acestor zori schimbători
la faţă şi la gând.
Opresc cutremurul
lipindu-mi fruntea de pământul reavăn;
şi cutremurul se opreşte,
se lasă răpus ca o fiară obosită
şi sătulă de goană.
Iată cât e de simplu să nu mai rătăceşti
drumul spre casă,
cât e de simplu să spargi oglinzile toate
fără să fii îngrozit că te vei stinge
sau vei muri de singurătate şi plictis.
Crinule, iată mă alipesc de tine
aşa cum se alipeşte copacul
de propria-i umbră prin crengi,
clopotul de propria-i limbă prin sunet;
astfel mă alipesc eu de tine
şi voi rămâne astfel alipit până când
se va ivi icoana iluminării
în rama nemaiperturbabilei candori
spre a mă devora întreg şi definitiv.
Tu ai reuşit să-mi reanimezi adevăratul poem,
să-l scoţi din sclavia metaforei
şi-n cele din urmă
chiar şi din cea a cuvântului
mereu contaminat de iluzorice vămi
prin nu ştiu ce farmec mirabil
şi descântec reînvietor.
Sunt pregătit:
să-nceapă deci izbăvirea sau vedeniile...


din volumul "Nirosa, un anume fel",ed. Galateea, 2004

duminică, 13 decembrie 2009

Basmul din Carpati


BASMUL DIN CARPATI - DE DAN PURIC


Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat în cartea lui Dan Puric, "despre Omul Frumos"

(...) Se spune ca odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
"Mamă! Mamă! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerăbdator, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atâta treabaă în gospodarie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
"Nu stiu..., caută-l singur", îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
"Ce lume urâta...", îsi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l gasesti, trebuie să părăseşti satul acesta..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. "Şi acolo, în pustie, după ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul."
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţa, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îsi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă tâşni o colibă. Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
"Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul călător. "Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung".
Bătrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai să mânânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună catre Rai".
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua. Batrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei doua siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai."
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?", întrebă copilul. "Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea". Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când batrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îăi e?" "Mi-e foarte bine", raspunse puştiul.
"Am de toate." Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi neliniştea şi îl iscodi în continuare. "Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?" "Mie..., nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se miste, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?", ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzator pe bătrân.
Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
"Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. "Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie", se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, pacatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, catre seara, copilaşul se strecură nevazut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino să mănânci!", îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!" Şi Fratele coboară.
Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalti din mănăstire au început să se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?" Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce sa facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. "Ce-ai facut înauntru?", se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. "N-am facut nimic", răspunse puştiul tremurând. "Minţi! Spune ce-ai făcut?", l-au întrebat din nou călugării furioşi. "Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce statea pe cruce", răspunse copilul înspăimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. "Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare", răspunse puştiul. "Şi ce-a facut Fratele?", au întrebat tulburaţi călugării. "A coborât şi-a mâncat", răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă..." "Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?" "Da, poţi să iei cât vrei", răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. "Hai să mănânci!", îi striga el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi!
Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă".
Şi, pentru prima oară, fata Prietenului sau mai mare se întristă. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui... Nu poate să vina". "Nu poate să vină?", rămase uimit copilul. "Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întrebă acesta, gâtuit de emoţie. "A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul. "De ce?", întrebă înspaimântat egumenul. "Mi-a spus ca ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă".
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte"
Şi, cu un gest disperat, se agăţa de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: "Bine, am să-l rog din nou şi mâine!"
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, îşi urmă treaba obişnuita prin manastire. Dar toţi se făceau că lucrează.
Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. "Pot să iau mâncare?", întreba, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. "Poţi", îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. "Hai să mâncăm!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: "Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!..."
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. "Am înţeles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. "Dar Tu nu te gândesti ca acum mănânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. "Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă..."
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugaciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele băteau. "De ce?", întreba nedumerit copilul. "Batrânul a plecat la Domnul", i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
"Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am vazut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

luni, 7 decembrie 2009

Lupul alb


Lupul alb
(Pricoliciul care a salvat viaţa unui copil)

Pricolicii n-or fost numaidecât răi. Pe ei aşa i-o lăsat Dumnezeu. Iarna se preschimbau în lupi şi hălăduiau după vânat. Pe-atunci erau ierni grele, cu multă zăpadă, nu ca acuma.
Şi la noi în sat, la Brădeşti, se spunea că un bătrân se putea schimba-n pricolici. Ceva trebuie c-o fost adevărat, că o murit mâncat de lupi, de nu i-or mai găsât oamenii decât păpucii.
Când nu mai avea mămăligă, trei zile la rând nu-şi mai spunea rugăciunile, nu-şi mai rădea barba, i se schimba chipul, i se acoperea trupul de păr şi pleca în lume.
Oamenii spuneau că-i la cerşit prin Bucureşti, că doarme prin gări, dar mie mi-o spus cine l-o văzut că era pricolici.
Pricolicii au dinapoie coadă.Ea nu se vede, că şi-o învăluie cu haine, dar se cunosc când îs morţi, că nu-i poţi aşeza în copârşeu pe spate ca pe oamenii botezaţi, din pricina cozii.
Chiar dacă i-ai pune ca pe ceilalţi, în vremea nopţii ei se-ntorc pe burtă şi lumea se-ngrozeşte. De-aia se spune că pricolicii nu mor acasă.
Ei, când li s-apropie ceasul mutării în cealaltă lume, pleacă prin pustietăţi şi mor pe-acolo, să nu mai facă ruşine şi cheltuială în familia din care fac parte.
Bătrânul ăsta de la noi, cum i se găta mămăliga, umbla toată iarna cu lupii. Numa’ primăvara se-ntorcea acasă, sănătos şi voinic ca un ficior.
Într-o iarnă, de prin părţile Întregaldelor, ori din partea Mogoşului, de la Mămăligani, or coborât în haite lupii.
Un copil de la noi din sat venea acasă de la şcoală peste Tarcău. Cum umbla el aşa sângur peste hotar, i-o ieşit în cale haita de lupi.
Cînd or dat să sară la copil, el povesteşte c-o văzut un lup aproape alb urlând, singuratic nu prea drparte înspre Albeşti.
Lupii l-or lăsat pe copil şi s-or dus de s-or luat la bătaie cu lupul străin. Copilul o fugit acasă cuprins de spaimă şi o povestit în sat ce i s-o-ntâmplat.
Oamenii s-or dus pe Tarcău şi la locu’ unde-o arătat copilul or văzut în zăpadă urmele de sânge şi într-o râpă căteva oase care mai rămăseseră din bătrănul ce trăia singur.
Atuncea or înţeles că bătrânul preschimbat în pricolici s-o băgat întră lupi să-i scape viaţa la copil, chiar dacă şi-a pierdut-o pe-a sa.
Se spunea că dacă-l răneşti cu furca sau cu ceva ascuţit, pricoliciul se face iară om, iar dacă ajunge să te muşte, te faci şi tu pricolici ca el.
Poate că pricoliciul s-o făcut iară om când lupii l-or muşcat şi sub chip de om o fost mâncat de lupii din haită.
Povestea mi-o spus-o tata, Dumnezeu să-l ierte, de câte ori treceam peste Tarcău în vreme de iarnă, ca să mă-ndemne să nu umblu sângur, şi să mă tem de lupi.
Şi-avea dreptate tata, că în satul lor, mulţi copii i-or fost mâncat lupii şi nu le-or mai găsât primăvara numa cizmele de gumă, că de-aveau încălţări de piele, îi mâncau sălbăticiunile cu păpuci cu tot.
Se mai spunea că pricolicii au putere mare mai cu seamă în noaptea de Sfântul Gheorghe sau de Sfântul Andrei, când se nimereşte să fie lună plină.
Dacă purtăm cu noi cruciuliţă sau ne însemnăm cu sfânta cruce, n-au putere asupra noastră. Se mai spune că ţân frică de căpăţâna de usturoi, dar drept să vă spun n-am purtat niciodată cu mine, ca să ştiu dacă-i drept ori nu. Crucea de la gât, însă, n-am scos-o niciodată şi-o port de când eram copil.
Silea Constantin Valea Poienii
cules de prof. Daniel Tiutiu

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Nina Cassian - Proiect de intelepciune



Proiect de intelepciune

Stiu de pe-acum ceasul acela in care
voi scotoci dupa tine, prin zece sertare,
ca sa-i pot spune cuiva cat de mult am iubit
in tineretile mele.
Multe scrisori voi avea, si fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
si, printre ele, mainile mele fosni-vor
searbad ca frunzele vechi.
Dar am sa spun, am sa spun cum zambeai langa mine
buzelor mele de-atunci, dulci si veline,
si cum stiai ca vom fi impreuna mereu,
vesnic (sau pana la moarte).
Si am sa spun ca aveai cate-un profil,
care-si pierdea in lumina hotarul fragil,
ochii pestriti ca doua gize imense,
prinse in ploaia de-april.

O sa ma laude-acela, fara-ndoiala.
« Da, ai trait o frumoasa iubire de gala ... »
Eu voi inchide sertarele. Stiu de pe-acum
ceasul in care ...

Din volumul « Sa ne facem daruri », 1963

luni, 2 noiembrie 2009

Radu Stanca - Vulpea


Vulpea

Ca tânărul spartan ascund sub haină
Vulpea furată-a timpului ce trece.
Dacă mă muşcă tac şi-ndur în taină
Fără să tulbur lumea ce petrece.

Glumesc nepăsător şi râd cu hohot
În timp ce ea îşi vâră colţii-n mine,
Simt sângele ţâşnind cu mare clocot
Dar mă prefac că-s vesel şi mi-e bine.

Şi mă voi mai preface-n continuare
Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite,
Prea mare-i furtul ca să ţip că doare…
Aşa dor visurile împlinite…

Ca tânărul spartan ascund în mine
O vulpe… care atâta timp cât tace
Şi muşcă-adânc din carnea mea, e bine…
Ce-am să mă fac când va porni să latre?

vineri, 30 octombrie 2009

Mircea Cartarescu - Levantul - cantul al 12 lea


E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale dealbăstrea.
Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea. Sunt pe masă doar borcane
nespălate, şi-un cuţit: Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit. Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA. E murdară, deşelată a mea „Erikă". Perdeaua Cade strîmb.
Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu ? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercând a înţelege. Ce ? Nu ştiu, nu dibuiesc... Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc.
Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace... Protejează oare pielea-mi de-alte
cosmosuri vorace ? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc, Şi-atunci unde şin ce formă se aşteaptă să mă nasc ? Ori... Dar ţârîie la uşă.
— Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pâlpâie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, In schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina ? Cu ce dracu s-o plătesc ? Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii
Pânzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii
Dă la coif, muiate-n aur câte-un ochiu, un profil,
Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil ?
In fantastic clarobscurul palierului de bloc
Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc,
Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul
Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul
Ce îl poartă,-Ampotrofagul, atârnat dă gât cu lanţ.
Dîn bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi.
Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte,
Ii luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dîn Coran). Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zâmbetu-i dă neputinţă, Dă desgust, dă osteneală... Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).
— Dragilor, iubiţii mei!
Bun-venit, haideţi în casă! Ce ? O sticlă de Jidvei ? Vai, şi flori, sunt crizanteme...
Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie ? Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie. Pre când toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-l posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă... Când pe uşă-apare ea.
Bila dă cristal o ţme, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prinză ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue
Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu inchis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zâmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dîn vinul roş
Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi,
Ne doboară nostalghia:

luni, 26 octombrie 2009

Ion Horea - Inima mea


ION HOREA

Inima mea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.


Ion Horea - Poezii, Editura Pentru Literatură, 1967

joi, 22 octombrie 2009

Nicolae Labiş - Moartea căprioarei


MOARTEA CAPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

marți, 20 octombrie 2009

Victor Eftimiu - Anton Pann


Anton Pann

Ca hogea Nastratin isteţ la minte
Şi mucalit, poznaş precum Păcală,
Din orice vorbă el făcea zicală,
Trăgea, din orice fapt, învăţăminte.

În luminiţa de opaiţ, cu migală
Scria şi dăscălea pe-un blid de linte.
Sărac şi singur, cine să-l alinte ?
Învins, ursita şi-o purta cu fală.

I-au terfelit obrazul trei neveste ...
Sărmanul, ajunsese de poveste !
Dar îndura cu inima bărbată,

« Te-a înjurat, în dos, un nu-ştiu-care ! »
« Ei şi ? răspunse gurilor flecare –
În lipsa mea, putea să mă şi bată ! »

Din volumul “Soliile terestre”, 1961

marți, 13 octombrie 2009

Ana Blandiana - Descântec de ploaie


Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

miercuri, 7 octombrie 2009

Tentatia Paradisului (III)

1. PARADISUL - ARHEOLOGIE LINGVISTICĂ

Filologii si savanţii şi-au închipuit că printr-o “paleontologie lingvistică” pot reînvia din fosile lingvistice, viaţa şi visele celor de altădată, “faptele şi vorbele primilor strămoşi ai seminţiei muritorilor” . În această lumină, cu iz arheologic vom înţelege sensurile iniţiale ale Paradisului, ce a fost el la început şi cu ce sensuri a fost acreditat în timp.
Termenul de Paradis, la fel ca şi Edenul au rădăcini vechi şi amprente în limbile Orientului apropiat. Numele de “paradis” provine din persană: pairidaeza sau apiri-daeza, cu sensul de livadă împrejmuită cu zid (zend. pari.- împrejur, daeza - a zidi) Ebraica veche l-a preluat sub forma lui pardès. Apoi Septuaginta a tradus în greacă, prin paradeisos, formele ebraice pardes şi gan, cu înţelesul de grădină. Vulgata le-a preluat şi le-a tradus prin paradisus, cu înţelesul de parc.
În Vechiul Testament ebraic se foloseşte şi noţiunea de Eden sau Gan-Eden. În ce priveşte originea cuvântului gan, unii cercetători înclină să creadă că acesta ar fi de origine sumeriană, iar alţii, că provine totuşi dintr-o rădăcină ebraică. Etimologia termenului Eden, grădina lui Yahve, trimite la lumea orientală, atât ca nume cât şi ca sens. Astfel, Eden se trage din cuvântul sumerian edin, câmp sau teren fertil, derivat apoi prin akkadiană, în edinu adică vale, grădină, loc cultivat şi înfloritor. Alte rădăcini lingvistice ebraice, derivate din sumeriană şi akkadiană trimit la sensul de izvor, fântână şi val de ape.
Pentru triburile semitice, de locuitori ai deşertului, djanna desemna grădină. O rădăcină veche ebraică dn, înseamnă plăcere, delicii. E-din, care la babilonieni avea sensul de câmpie, în ebraică, însemna plăceri, delicii. Şi astfel, Gan-Eden, Grădina Edenului a devenit Grădina Deliciilor, Paradisus Voluptatis.
Prin influenţă şi imitaţie, iată cum se explică sintagma grădina Edenului. Grădina biblică a preluat de la grădinile akkadiene, sumeriene, asiro-babiloniene, cananeene, izvorul ce fertiliza grădina, care împărţindu-se apoi în patru fluvii, iriga întreg pământul .
Paradisul se mai numeşte şi Rai. În limba zendă, ray însemna loc de odihnă, fericire, bogăţie. De asemenea, sub aceeaşi denumire şi acelaşi înţeles îl găsim în limba slavă şi română. Raiul a devenit locul de fericire veşnică a sufletelor morţilor .
În concluzie, termenul ce desemna la început în ebraică o simplă grădină împrejmuită, o livadă, acumulează în timp, pe filieră lingvistică, o serie de înţelesuri noi, auxiliare, extrapolând sensul iniţial printr-o diseminare barocizată de atribute.

marți, 6 octombrie 2009

Tentatia Paradisului (II)


De ce tentaţia Paradisului?
Alăturarea tentaţiei cu Paradisul din titlul lucrării mele poate suna incitant şi provocator. Despre tentaţie am moştenit cultural un sens negativ, fiind sinonim cu ispita, ademenirea, atracţia vinovată, seducţia, tulburarea ş.a.m.d. Tentaţia este o forţă ascunsă a dorinţei din subconştientul nostru, care poate produce o deviere de la gravitaţia unui bine omologat, către un altceva mai interesant, mai seducător, care de cele mai multe ori este interzis. Este un glas interior cu virtuţi estetice, identificat teologic cu Ispititorul - unul dintre numele diavolului (Matei 4, 3).
Tentaţia este diferită de nostalgie. Nostalgia Paradisului este un sentiment tragic şi dureros al despărţirii de ceva ce îi conferea omului putere, nemurire şi fericire; este o aspiraţie perpetuă de a recuceri acea stare iniţială. Tentaţia, în schimb, este o atracţie spontană, necenzurată, un imbold şi o chemare ademenitoare.
Ce ar putea avea în comun tentaţia cu Paradisul, care este întruchiparea Binelui suprem? În grădina edenică, tentaţia a dezvrăjit şi otrăvit iremediabil starea de beatitudine a perechii primordiale. În lumea noastră antiparadisiacă, tentaţia Paradisului nu poate fi o atracţie vinovată, a satisfacerii nelimitate, ci devine o ispită a purităţii şi a fericirii spirituale. Dacă Paradisul terestru nu mai este de găsit pe pământ, cu toate darurile lui, tentaţia fericirii nu a pierit, fiind o sete universală a sufletului uman.
Paradisul este un arhetip al perfecţiunii şi al fericirii. Ca orice arhetip, el este dinamic, cuprinzând tendinţele şi potenţialităţile de a ne reprezenta imagini sau motive mitologice structurate după o “schemă fundamentală” în multiple variaţii şi detalii, fără a abandona însă nucleul arhetipal .
Imaginea acestei totalităţi a continuat să fascineze omul de la poziţionarea lui mitologică în illo tempore, unde s-a aflat în relaţie strânsă cu Cerul şi cu Divinitatea, până la formele degradate şi virusate ale Paradisurilor şi utopiilor iluzorii contemporane. Pentru a închide cercul şi a da un sens cercetării mele am fost interesat şi de tentaţia recuperării prin iubire, în care mitul androginului ocupă un loc privilegiat.
Paradisul ca tentaţie apare pe fondul unei anumite structuri interioare, ce face posibilă rezonanţa mea cu acest arhetip universal. Este şi o reacţie de îndepărtare de partea întunecată din lumea noastră şi în special din arta actuală, a grotescului şi a urâtului. Acestă opţiune s-a consolidat în timp, pe măsură ce preocupările mele asupra acestei teme deveneau mai insistente şi astfel alegerea temei nu a fost întâmplătoare, ci a apărut ca o necesitate interioară, chiar cu riscul de a părea un romantic întârziat, un sentimental serafic, adică un neadecvat realităţii momentului.
Pentru mine Paradisul nu este un prilej de reverie utopică sau o retragere în carapacea securizantă, maternă, a visului. Dimpotrivă, este o meditaţie la ce înseamnă aici şi acum Paradisul, un prilej de a lua atitudine (este adevărat, cu umor şi cu ironie), la anumite realităţi socio-politice. Dar nu lipsesc nici abordările mai mult sau mai puţin poetice, însoţite de o mitologie personală. Paradisurile mele se înscriu într-un univers post-modern, sensibil, poetic, ironic şi ludic. Acest arhetip este deschis la o interpretare inepuizabilă. Am căutat să-i dau sensuri noi şi formule plastice inedite, puse în evidenţă prin diferite medii de manifestare artistică: pictură, desen, colaj, grafică, instalaţie şi performance.
Parcursul meu teoretic prin labirintul edenic al beatitudinilor a fost luminat şi condus de anumite teme ale Paradisului cu care am lucrat efectiv. Este firesc ca traseul meu să pară subiectiv şi multe dintre problemele importante şi interesante să nu fi fost abordate. Pe parcursul cercetării, am înţeles că fiecare punct de pe harta Paradisului se putea deschide la infinit, că fiecare cărare se bifurca borgesian. Pentru a nu mă rătăci, am ales doar acele zone cu care am simţit afinităţi reale.
Preocuparea pentru tema Paradisului datează cu aproximaţie din anul 1993, fiind iniţial mai timidă şi sporadică, pentru a deveni treptat tot mai clară. Unele proiecte s-au desfăşurat pe parcursul pregătirii referatelor şi a expoziţiilor aferente, o parte din idei fiind catalizate de parcurgerea unor lecturi.
Documentaţia teoretică şi consultarea unei bogate bibliografii în domeniu a reuşit să-mi consolideze o părere personală asupra mitului Paradisului, a originii şi sensurilor iniţiale, cât şi asupra pulverizării baroce a înţelesurilor şi a nenumăratelor sale deveniri şi multiplicări.
Studiul a devenit fascinant când am descoperit că intuiţia mea plastică răspundea unor scheme ale imaginarului, pe care le regăseam fundamentate teoretic la diverşi autori.
Lucrarea de faţă, Tentaţia Paradisului propune un parcurs teoretic şi plastic, organizat şi structurat coerent. Implicarea intelectuală şi emoţională în această problematică a devenit vizibilă în demersul meu plastic, dar mai ales în modelarea spirituală, interioară: o atracţie tot mai puternică spre simţirea paradisiacă.

luni, 5 octombrie 2009

Andor Komives - Tentatia Paradisului


MIC LOBBY PENTRU PARADIS


Student fiind, în drumul meu zilnic spre atelier, treceam mereu pe lângă un zid lung ce obtura, înconjura şi proteja o grădină. Prezenţa grădinii, ca realitate, era destul de vagă, ea se înscria mai degrabă în categoria posibilului. Ce era absolut sigur, era zidul, lung şi monoton. Griul cenuşiu al tencuielii, ici colo dezvelit până la pielea cărămizii, era animat plastic doar de noroiul pictat impersonal à la dripping, de maşini şi de graffitti-uri cu tema ancestrală a cuvintelor duioase cu p.
Într-o dimineaţă, în drumul spre atelier, treceam pe lângă acest zid şi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Ca într-o geometrie feminină a seducţiei, zidul s-a surpat pe o porţiune scurtă, în forma unui triunghi răsturnat, ridicând vălul şi dezvelind realitatea de dincolo. Porii pupilelor mi s-au dilatat şi am văzut în toată splendoarea ei ruina grădinii primordiale, grădină fantastică a formelor înlănţuite, grădina culorilor de lumină, grădina miresmelor şi aromelor, grădina visului, grădina picturii totale, unică şi multiplă.
Am recunoscut-o imediat! Nu mă puteam înşela! N-avea nevoie de “heruvimi cu sabie de flacără vâlvâietoare” ca să păzească drumul spre pomul vieţii mele, căci grădina era păzită de praful, noroiul, ignoranţa cotidiană, suficiente ca să oculteze calea. Ce mă intriga era faptul că nimeni nu vedea miracolul…Nu ştiu cât am stat acolo înmărmurit şi nici când am plecat de acolo, fascinat.
A doua zi, zidul a fost ridicat la loc, accesul oprit. Minunea s-a închis, darul a fost luat. Am fost alungat a doua oară…
Am avut revelaţia că acea grădină apocrifă, în sensul originar de apogryphon - ascuns, secret - era chiar grădina destinului meu şi că accesul la acel arbore al Inimii, ascuns, ar fi însemnat accesul la sinele meu profund. Am fost tentat să pătrund în Grădina magică a sufletului meu. Dar oare aş fi recunoscut arborele? Străpuns de atâta frumuseţe şi îndoială, ca un Sfânt Sebastian, am ezitat. Nu eram pregătit, am ratat darul şi poarta s-a închis!
Şi totuşi, rămâne obsedanta tentaţie...
Dar, cel mai adesea, prin grădină se ajunge la tine, grădina fiind o alegorie a sinelui. Simbolul grădinii, ca imagine a fericirii interzise, ar putea fi asociată cu o ruină, asemenea bisericilor bombardate din timpul războiului şi lăsate astfel spre o contemplaţie negativă, de aducere aminte a pedepsei. Acest lucru naşte un contrast simultan pentru restaurarea în imaginar a splendorii iniţiale. Sub acest aspect subiectiv, orice grădină este o ruină, o imagine ascunsă, comparativ cu arhetipul edenic. Trebuie să o vezi cu ochii sufletului, ca într-o mandală sau ca într-o icoană.
Ea e dincolo!

sâmbătă, 3 octombrie 2009

FAUST - Johann Wolfgang Goethe


Faust

Prolog

Bufonul

[…]
Pătrunde-n plină viaţă omenească!
Toţi o trăiesc, dar o pricep câţiva.
Ş-oriunde o prinzi, te va interesa.
Icoane pestriţe, o licărire,
Un strop de adevăr prin rătăcire,
Astfel se pregăteşte-o băutură
Ce-adapă toată lumea pe măsură.
Şi se va strânge-a tinerimei floare
S-asculte versul tău revelator,
Şi vor găsi şi inimi simţitoare
O hrană-n el melancoliei lor;
În ce-ai scris tu, atâta vor vedea
Cu toţii , cât în suflet vor purta.
De râs, de plâns aceştia mult nu-ntreabă.
Avânt ei vor, părerea îi îmbată.
Cu isprăviţii nu faci nici o treabă;
Cei care cresc, ingraţi nu-s niciodată.

Poetul

Redă-mi atunci trecuta vreme,
Pe când creşteam încă şi eu,
Pe când izvoare de poeme
Ţâşneau voios în jurul meu,
Când lumea-mi apărea prin zare
Şi-n flori minune bănuiam,
Cu miile le culegeam
Din văile de-mbelşugare.
N-aveam nimic, şi-mi ajungea!
Vroiam adevăr, miniciuna mă-ncânta.
Dă-mi neînfrânarea ispitirii
Plăcerea plină de dureri,
Puterea urii şi-a iubirii,
Dă-mi tinereţea mea de ieri!

marți, 29 septembrie 2009

Calatorule - Antonio Machado


Antonio Machado (1875-1939), Spania

Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

În româneşte de Darie Novăceanu

joi, 24 septembrie 2009

Scrisori catre fiul meu


“ Cred că în mai toate familiile există câte un om deosebit, unul al cărui spirit trebuie onorat prin evocarea lui periodică. Şi pentru că fiecare dintre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci când există, nu trebuie pierdut niciodata din memoria urmaşilor. Lucrul nu e nici măcar greu de făcut. Adevărul e că, de la o vârstă încolo, începem să ne tragem îndărăt; scurtându-se, timpul vieţilor noastre cere să fie îmbogăţit cu viaţa celor ce ne-au precedat. Sau poate pentru că în curând nu vei mai fi, te întorci spre cei care nu mai sunt? Fapt e că începi să-ţi dezgropi părinţii, să-ţi forţezi memoria pentru a scoate la suprafaţă până şi lucrurile cele mai mărunte pe care le-ai trăit cu ei. Viaţa ta nu-ţi mai ajunge. Treci apoi dincolo de ei. Îţi cauţi bunicii şi regreţi că, ignorând nevoia aceasta care avea să vină, n-ai ştiut să-ţi descoşi părinţii despre părinţii lor. Nefăcând-o, ai senzaţia că ai pierdut definitiv posibila prelungire a vieţii tale în trecut. /…/ N-ai să afli niciodată care dintre strămoşi şi-a turnat viitorul în tine. Care anume ţi-a trecut, printr-o selecţie neştiută de el, un anumit mod de a aspira către partea înaltă a vieţii, care anume a pus în tine simţul înfruntării şi al performanţei/…/”

duminică, 20 septembrie 2009

Daca... - Rudyard Kipling


Rudyard Kipling - Dacă ...

Dacă te poti stăpâni, când norodul din jur se frământă,
Brav înfruntând insolentul repros, cu liniste sfântă,
Dacă-ti păstrezi, în virtute, credinta si-ncaleci sfiala,
Când se îndoieste de tine multimea, si-ti ierti îndoiala ...
Dacă astepti cu nădejde si nu te răpune-asteptarea,
Dacă minciunii, stăpână pe lume, îi spulberi chemarea,
Dacă asaltul mâniei te lasă senin, fără ură,
Dacă păsesti peste dorul de-a fi cel dintâi, cu măsură ...
Dacă te leagănă visul, dar stărui stăpân peste vise,
Dacă din gânduri mărete renunti să-ti faci teluri prezise,
Dacă cuvântul, izvor de ispite si cruntul dezastru,
Nu-s pentru tine oprelisti, nici vâsle in drumul spre astru ...
Dacă suporti să auzi, despre spusele tale cinstite,
Gânduri jelene, scornite de răi, pentru gloate smintite,
Dacă din opera s-au ales doar ruine si spatii,
Singur, cu scule stricate, de poti s-o refaci, din fundatii ...

Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o sansă, avutul,
Poti să începi, de la capăt, uitând în tăcere trecutul,
Ferm adunând cu răbdare, întregul pe lungă durată,
Fără să sufli o vorbă, de pierderea grea îndurată ...
Dacă superb prin vointă fortezi, când îti vine sorocul,
Inima, capul, tăria, să nu îsi astâmpere jocul
Gol de puterea vietii, urmându-ti destinul spre tinte,
Tare, cu vrerea din tine, ce-ti spune mereu înainte! ...

Dacă multimilor poti să vorbesti cu deprinderi egale,
Dacă, constant, îti păstrezi modestia si-n cercuri regale,
Dacă esti vulnerabil, la prieteni, la cei cu pornire,
Dacă pe toti îi stimezi îndeajuns, însă nu peste fire ...
Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen si mare
Calm vei putea să-l asemeni, în timp, c-un minut oarecare,
Lumea cu tot ce cuprinde va fi stăpânită de tine,
Tu, peste toti vei răzbate : om al puterii depline !

Traducere (1967) , Corneliu Coposu