vineri, 30 octombrie 2009

Mircea Cartarescu - Levantul - cantul al 12 lea


E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale dealbăstrea.
Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea. Sunt pe masă doar borcane
nespălate, şi-un cuţit: Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit. Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA. E murdară, deşelată a mea „Erikă". Perdeaua Cade strîmb.
Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu ? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercând a înţelege. Ce ? Nu ştiu, nu dibuiesc... Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc.
Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace... Protejează oare pielea-mi de-alte
cosmosuri vorace ? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc, Şi-atunci unde şin ce formă se aşteaptă să mă nasc ? Ori... Dar ţârîie la uşă.
— Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pâlpâie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, In schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina ? Cu ce dracu s-o plătesc ? Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii
Pânzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii
Dă la coif, muiate-n aur câte-un ochiu, un profil,
Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil ?
In fantastic clarobscurul palierului de bloc
Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc,
Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul
Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul
Ce îl poartă,-Ampotrofagul, atârnat dă gât cu lanţ.
Dîn bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi.
Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte,
Ii luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dîn Coran). Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zâmbetu-i dă neputinţă, Dă desgust, dă osteneală... Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).
— Dragilor, iubiţii mei!
Bun-venit, haideţi în casă! Ce ? O sticlă de Jidvei ? Vai, şi flori, sunt crizanteme...
Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie ? Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie. Pre când toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-l posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă... Când pe uşă-apare ea.
Bila dă cristal o ţme, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prinză ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue
Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu inchis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zâmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dîn vinul roş
Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi,
Ne doboară nostalghia:

luni, 26 octombrie 2009

Ion Horea - Inima mea


ION HOREA

Inima mea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară –

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.


Ion Horea - Poezii, Editura Pentru Literatură, 1967

joi, 22 octombrie 2009

Nicolae Labiş - Moartea căprioarei


MOARTEA CAPRIOAREI

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

marți, 20 octombrie 2009

Victor Eftimiu - Anton Pann


Anton Pann

Ca hogea Nastratin isteţ la minte
Şi mucalit, poznaş precum Păcală,
Din orice vorbă el făcea zicală,
Trăgea, din orice fapt, învăţăminte.

În luminiţa de opaiţ, cu migală
Scria şi dăscălea pe-un blid de linte.
Sărac şi singur, cine să-l alinte ?
Învins, ursita şi-o purta cu fală.

I-au terfelit obrazul trei neveste ...
Sărmanul, ajunsese de poveste !
Dar îndura cu inima bărbată,

« Te-a înjurat, în dos, un nu-ştiu-care ! »
« Ei şi ? răspunse gurilor flecare –
În lipsa mea, putea să mă şi bată ! »

Din volumul “Soliile terestre”, 1961

marți, 13 octombrie 2009

Ana Blandiana - Descântec de ploaie


Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

miercuri, 7 octombrie 2009

Tentatia Paradisului (III)

1. PARADISUL - ARHEOLOGIE LINGVISTICĂ

Filologii si savanţii şi-au închipuit că printr-o “paleontologie lingvistică” pot reînvia din fosile lingvistice, viaţa şi visele celor de altădată, “faptele şi vorbele primilor strămoşi ai seminţiei muritorilor” . În această lumină, cu iz arheologic vom înţelege sensurile iniţiale ale Paradisului, ce a fost el la început şi cu ce sensuri a fost acreditat în timp.
Termenul de Paradis, la fel ca şi Edenul au rădăcini vechi şi amprente în limbile Orientului apropiat. Numele de “paradis” provine din persană: pairidaeza sau apiri-daeza, cu sensul de livadă împrejmuită cu zid (zend. pari.- împrejur, daeza - a zidi) Ebraica veche l-a preluat sub forma lui pardès. Apoi Septuaginta a tradus în greacă, prin paradeisos, formele ebraice pardes şi gan, cu înţelesul de grădină. Vulgata le-a preluat şi le-a tradus prin paradisus, cu înţelesul de parc.
În Vechiul Testament ebraic se foloseşte şi noţiunea de Eden sau Gan-Eden. În ce priveşte originea cuvântului gan, unii cercetători înclină să creadă că acesta ar fi de origine sumeriană, iar alţii, că provine totuşi dintr-o rădăcină ebraică. Etimologia termenului Eden, grădina lui Yahve, trimite la lumea orientală, atât ca nume cât şi ca sens. Astfel, Eden se trage din cuvântul sumerian edin, câmp sau teren fertil, derivat apoi prin akkadiană, în edinu adică vale, grădină, loc cultivat şi înfloritor. Alte rădăcini lingvistice ebraice, derivate din sumeriană şi akkadiană trimit la sensul de izvor, fântână şi val de ape.
Pentru triburile semitice, de locuitori ai deşertului, djanna desemna grădină. O rădăcină veche ebraică dn, înseamnă plăcere, delicii. E-din, care la babilonieni avea sensul de câmpie, în ebraică, însemna plăceri, delicii. Şi astfel, Gan-Eden, Grădina Edenului a devenit Grădina Deliciilor, Paradisus Voluptatis.
Prin influenţă şi imitaţie, iată cum se explică sintagma grădina Edenului. Grădina biblică a preluat de la grădinile akkadiene, sumeriene, asiro-babiloniene, cananeene, izvorul ce fertiliza grădina, care împărţindu-se apoi în patru fluvii, iriga întreg pământul .
Paradisul se mai numeşte şi Rai. În limba zendă, ray însemna loc de odihnă, fericire, bogăţie. De asemenea, sub aceeaşi denumire şi acelaşi înţeles îl găsim în limba slavă şi română. Raiul a devenit locul de fericire veşnică a sufletelor morţilor .
În concluzie, termenul ce desemna la început în ebraică o simplă grădină împrejmuită, o livadă, acumulează în timp, pe filieră lingvistică, o serie de înţelesuri noi, auxiliare, extrapolând sensul iniţial printr-o diseminare barocizată de atribute.

marți, 6 octombrie 2009

Tentatia Paradisului (II)


De ce tentaţia Paradisului?
Alăturarea tentaţiei cu Paradisul din titlul lucrării mele poate suna incitant şi provocator. Despre tentaţie am moştenit cultural un sens negativ, fiind sinonim cu ispita, ademenirea, atracţia vinovată, seducţia, tulburarea ş.a.m.d. Tentaţia este o forţă ascunsă a dorinţei din subconştientul nostru, care poate produce o deviere de la gravitaţia unui bine omologat, către un altceva mai interesant, mai seducător, care de cele mai multe ori este interzis. Este un glas interior cu virtuţi estetice, identificat teologic cu Ispititorul - unul dintre numele diavolului (Matei 4, 3).
Tentaţia este diferită de nostalgie. Nostalgia Paradisului este un sentiment tragic şi dureros al despărţirii de ceva ce îi conferea omului putere, nemurire şi fericire; este o aspiraţie perpetuă de a recuceri acea stare iniţială. Tentaţia, în schimb, este o atracţie spontană, necenzurată, un imbold şi o chemare ademenitoare.
Ce ar putea avea în comun tentaţia cu Paradisul, care este întruchiparea Binelui suprem? În grădina edenică, tentaţia a dezvrăjit şi otrăvit iremediabil starea de beatitudine a perechii primordiale. În lumea noastră antiparadisiacă, tentaţia Paradisului nu poate fi o atracţie vinovată, a satisfacerii nelimitate, ci devine o ispită a purităţii şi a fericirii spirituale. Dacă Paradisul terestru nu mai este de găsit pe pământ, cu toate darurile lui, tentaţia fericirii nu a pierit, fiind o sete universală a sufletului uman.
Paradisul este un arhetip al perfecţiunii şi al fericirii. Ca orice arhetip, el este dinamic, cuprinzând tendinţele şi potenţialităţile de a ne reprezenta imagini sau motive mitologice structurate după o “schemă fundamentală” în multiple variaţii şi detalii, fără a abandona însă nucleul arhetipal .
Imaginea acestei totalităţi a continuat să fascineze omul de la poziţionarea lui mitologică în illo tempore, unde s-a aflat în relaţie strânsă cu Cerul şi cu Divinitatea, până la formele degradate şi virusate ale Paradisurilor şi utopiilor iluzorii contemporane. Pentru a închide cercul şi a da un sens cercetării mele am fost interesat şi de tentaţia recuperării prin iubire, în care mitul androginului ocupă un loc privilegiat.
Paradisul ca tentaţie apare pe fondul unei anumite structuri interioare, ce face posibilă rezonanţa mea cu acest arhetip universal. Este şi o reacţie de îndepărtare de partea întunecată din lumea noastră şi în special din arta actuală, a grotescului şi a urâtului. Acestă opţiune s-a consolidat în timp, pe măsură ce preocupările mele asupra acestei teme deveneau mai insistente şi astfel alegerea temei nu a fost întâmplătoare, ci a apărut ca o necesitate interioară, chiar cu riscul de a părea un romantic întârziat, un sentimental serafic, adică un neadecvat realităţii momentului.
Pentru mine Paradisul nu este un prilej de reverie utopică sau o retragere în carapacea securizantă, maternă, a visului. Dimpotrivă, este o meditaţie la ce înseamnă aici şi acum Paradisul, un prilej de a lua atitudine (este adevărat, cu umor şi cu ironie), la anumite realităţi socio-politice. Dar nu lipsesc nici abordările mai mult sau mai puţin poetice, însoţite de o mitologie personală. Paradisurile mele se înscriu într-un univers post-modern, sensibil, poetic, ironic şi ludic. Acest arhetip este deschis la o interpretare inepuizabilă. Am căutat să-i dau sensuri noi şi formule plastice inedite, puse în evidenţă prin diferite medii de manifestare artistică: pictură, desen, colaj, grafică, instalaţie şi performance.
Parcursul meu teoretic prin labirintul edenic al beatitudinilor a fost luminat şi condus de anumite teme ale Paradisului cu care am lucrat efectiv. Este firesc ca traseul meu să pară subiectiv şi multe dintre problemele importante şi interesante să nu fi fost abordate. Pe parcursul cercetării, am înţeles că fiecare punct de pe harta Paradisului se putea deschide la infinit, că fiecare cărare se bifurca borgesian. Pentru a nu mă rătăci, am ales doar acele zone cu care am simţit afinităţi reale.
Preocuparea pentru tema Paradisului datează cu aproximaţie din anul 1993, fiind iniţial mai timidă şi sporadică, pentru a deveni treptat tot mai clară. Unele proiecte s-au desfăşurat pe parcursul pregătirii referatelor şi a expoziţiilor aferente, o parte din idei fiind catalizate de parcurgerea unor lecturi.
Documentaţia teoretică şi consultarea unei bogate bibliografii în domeniu a reuşit să-mi consolideze o părere personală asupra mitului Paradisului, a originii şi sensurilor iniţiale, cât şi asupra pulverizării baroce a înţelesurilor şi a nenumăratelor sale deveniri şi multiplicări.
Studiul a devenit fascinant când am descoperit că intuiţia mea plastică răspundea unor scheme ale imaginarului, pe care le regăseam fundamentate teoretic la diverşi autori.
Lucrarea de faţă, Tentaţia Paradisului propune un parcurs teoretic şi plastic, organizat şi structurat coerent. Implicarea intelectuală şi emoţională în această problematică a devenit vizibilă în demersul meu plastic, dar mai ales în modelarea spirituală, interioară: o atracţie tot mai puternică spre simţirea paradisiacă.

luni, 5 octombrie 2009

Andor Komives - Tentatia Paradisului


MIC LOBBY PENTRU PARADIS


Student fiind, în drumul meu zilnic spre atelier, treceam mereu pe lângă un zid lung ce obtura, înconjura şi proteja o grădină. Prezenţa grădinii, ca realitate, era destul de vagă, ea se înscria mai degrabă în categoria posibilului. Ce era absolut sigur, era zidul, lung şi monoton. Griul cenuşiu al tencuielii, ici colo dezvelit până la pielea cărămizii, era animat plastic doar de noroiul pictat impersonal à la dripping, de maşini şi de graffitti-uri cu tema ancestrală a cuvintelor duioase cu p.
Într-o dimineaţă, în drumul spre atelier, treceam pe lângă acest zid şi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Ca într-o geometrie feminină a seducţiei, zidul s-a surpat pe o porţiune scurtă, în forma unui triunghi răsturnat, ridicând vălul şi dezvelind realitatea de dincolo. Porii pupilelor mi s-au dilatat şi am văzut în toată splendoarea ei ruina grădinii primordiale, grădină fantastică a formelor înlănţuite, grădina culorilor de lumină, grădina miresmelor şi aromelor, grădina visului, grădina picturii totale, unică şi multiplă.
Am recunoscut-o imediat! Nu mă puteam înşela! N-avea nevoie de “heruvimi cu sabie de flacără vâlvâietoare” ca să păzească drumul spre pomul vieţii mele, căci grădina era păzită de praful, noroiul, ignoranţa cotidiană, suficiente ca să oculteze calea. Ce mă intriga era faptul că nimeni nu vedea miracolul…Nu ştiu cât am stat acolo înmărmurit şi nici când am plecat de acolo, fascinat.
A doua zi, zidul a fost ridicat la loc, accesul oprit. Minunea s-a închis, darul a fost luat. Am fost alungat a doua oară…
Am avut revelaţia că acea grădină apocrifă, în sensul originar de apogryphon - ascuns, secret - era chiar grădina destinului meu şi că accesul la acel arbore al Inimii, ascuns, ar fi însemnat accesul la sinele meu profund. Am fost tentat să pătrund în Grădina magică a sufletului meu. Dar oare aş fi recunoscut arborele? Străpuns de atâta frumuseţe şi îndoială, ca un Sfânt Sebastian, am ezitat. Nu eram pregătit, am ratat darul şi poarta s-a închis!
Şi totuşi, rămâne obsedanta tentaţie...
Dar, cel mai adesea, prin grădină se ajunge la tine, grădina fiind o alegorie a sinelui. Simbolul grădinii, ca imagine a fericirii interzise, ar putea fi asociată cu o ruină, asemenea bisericilor bombardate din timpul războiului şi lăsate astfel spre o contemplaţie negativă, de aducere aminte a pedepsei. Acest lucru naşte un contrast simultan pentru restaurarea în imaginar a splendorii iniţiale. Sub acest aspect subiectiv, orice grădină este o ruină, o imagine ascunsă, comparativ cu arhetipul edenic. Trebuie să o vezi cu ochii sufletului, ca într-o mandală sau ca într-o icoană.
Ea e dincolo!

sâmbătă, 3 octombrie 2009

FAUST - Johann Wolfgang Goethe


Faust

Prolog

Bufonul

[…]
Pătrunde-n plină viaţă omenească!
Toţi o trăiesc, dar o pricep câţiva.
Ş-oriunde o prinzi, te va interesa.
Icoane pestriţe, o licărire,
Un strop de adevăr prin rătăcire,
Astfel se pregăteşte-o băutură
Ce-adapă toată lumea pe măsură.
Şi se va strânge-a tinerimei floare
S-asculte versul tău revelator,
Şi vor găsi şi inimi simţitoare
O hrană-n el melancoliei lor;
În ce-ai scris tu, atâta vor vedea
Cu toţii , cât în suflet vor purta.
De râs, de plâns aceştia mult nu-ntreabă.
Avânt ei vor, părerea îi îmbată.
Cu isprăviţii nu faci nici o treabă;
Cei care cresc, ingraţi nu-s niciodată.

Poetul

Redă-mi atunci trecuta vreme,
Pe când creşteam încă şi eu,
Pe când izvoare de poeme
Ţâşneau voios în jurul meu,
Când lumea-mi apărea prin zare
Şi-n flori minune bănuiam,
Cu miile le culegeam
Din văile de-mbelşugare.
N-aveam nimic, şi-mi ajungea!
Vroiam adevăr, miniciuna mă-ncânta.
Dă-mi neînfrânarea ispitirii
Plăcerea plină de dureri,
Puterea urii şi-a iubirii,
Dă-mi tinereţea mea de ieri!