marți, 29 decembrie 2009

Fluviile - Giuseppe Ungaretti


GIUSEPPE UNGARETTI

Fluviile

Mă ţin de acest copac mutilat
abandonat într-o dolină
ce are langoarea
unui circ
înainte sau după spectacol
şi privesc
tăcerea tihnită
a norilor pe cer

Azi dimineaţă m-am lungit
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit

Isonzo curgând
mă lustruia
ca pe o stâncă de-a lui

Mi-am tras în sus
cele patru oase
şi am plecat
ca un acrobat
peste apă

M-am aciuat
lângă veştmintele mele
murdare de război
şi ca un beduin
m-am înclinat pentru a primi
soarele

Acesta e Isonzo
şi aici mai bine
m-am cunoscut
o docilă fibră
a universului

Chinul meu
e când
nu mă cred
în armonie

Dar acele oculte
mâini
care mă frământă
îmi dăruie
rara
fericire

Am revăzut
epocile
vieţii mele

Iată care sunt
fluviile mele

Acesta e Serchio
la care s-au adăpat
vreme de două mii de ani poate
oameni din neamul meu câmpenesc
şi tatăl meu şi mama

Acesta e Nilul
care m-a văzut
venind pe lume şi crescând
şi arzând de inconştienţă
pe întinsele câmpii

Aceasta e Sena
şi-n tulbureala ei
m-am reamestecat
şi m-am cunoscut

Acestea sunt fluviile mele
numărate în Isonzo

Aceasta e nostalgia mea
care-mi transpare
în oricine
acum că-i noapte
că viaţa mea îmi pare
o corolă
de tenebre

Cotici, 16 august 1916

duminică, 27 decembrie 2009

Gellu Naum - Milionar


Milionar

Găsise pe un teren viran, un geamantan
Şi-n geamantan un pachet,
Şi-n pachet, un pacheţel, găsise el
Si-n pacheţel alt pacheţel
Şi-un pacheţel în pacheţel
Legat cu funde elegante....
Şi-n pacheţel....vreo 40 de diamante..
Acum vorbea la telefon din camera cu jucării,
Avea vreo 5 cofetării
Tragea cu puşca de salon,
Fuma numai ţigări de foi,
Stătea pe canapele moi
Mânca betel şi ananas
Şi nu-i mai ajungeai la nas....
La o plimbare cât de mică el hopa-n elicopter
Poate ca asta ne explică...
Schimbarea lui de caracter...

A dus-o asa un an… sau doi…
Dar într-o luni sau într-o joi
Şi-a amintit Apolodor...
De fraţii lui şi-a plâns de dor...
Şi-a zis:
"Adio ananas,ţigări de foi şi jucării
Adio voi cofetării....vă las...
Vă las şi plec findcă mi-e dor..."
Şi a plecat Apolodor.....

vineri, 18 decembrie 2009

Sorin Anca - Nirosa, un anume fel


(preludiu sau calvarul seninătăţii)

Nu voi mai fugi, oricât de dulce
şi de seducătoare ar fi ispita uneori,
de sub cupola miresmelor tale
ocrotitoare Crinule regal;
eu nu mai vreau să pot afla
picioare vânjoase
pentru o astfel de goană după vânt,
sinucigaşă;
şi nici cai superbi şi zdraveni
pentru trăsura disperărilor
fără de rost
şi adânc tulburătoare.
Îmi cobor reverenţios, iată, rădăcinile
răsfirate-n aiurare
din vana şi orgolioasa suspendare
spre a le înfinge
de-a dreptul
în inima ta sferică şi atoatevăzătoare,
şi-o fac atât de firesc
de parcă toate ar fi zăbovit
dintotdeauna în aşteptarea
acestei uimitoare
şi nesperate reînnoiri de fapte.
Zăceam în cel mai sfâşietor
şi scorburos delir
când te-ai ivit să-mi despleteşti
privirile-n lumina cea spălătoare
de învălmăşite năuciri.
Zăceam într-o revărsare continuă
spre-o vină mai grea şi mai mare
decât cea moştenită prin născare
când te-ai ivit de după orizonturi
să-mi cadenţezi prăpăstiosul zbor
c-o aripă muiată îndelung,
cu răbdare, într-un fecund cutremur
spre a putea ajunge teafăr
ţărmul opus rătăcirii
mereu pierdut din gând şi din privire.
Îmi vine să mă alung din trup
şi să-ţi fiu asemeni -
legănare lină de prunc
până la naşterea nemaiîntrupată în timp.
Tuturora le-aş împărtăşi bucuria
şi această odă în metrii atât de verticali,
aerieni şi doldora de fluturi.
Am fost ales; armonios dislocat
c-o daltă străină trufiei
din stânca beznelor opace şi înşelătoare.
Iată-mă fiind de folos
viziunii ce tocmai dă-n floare la geam.
Ave! La ivirea ta
toţi dinţii roţilor mele dinţate,
cariate de-atâtea dulceţuri de desfrâu,
s-au spart ca la semn solemn şi brusc
dovedindu-se în gol rotitoare
şi fără greutate-n cântarele tale
nepărtinitoare cu nici un fel de măsură,
cu nici un fel de măsurătoare.
Oh! Câte mizerii mă alcătuiau
şi cât de mult îmi iubeam
doar chipul din oglinzi
şi din poemele tâmpe şi răsfăţate.
Cu labe de fiară turbată,
de rănit leopard,
mângâiam trupul celor apropiaţi şi dragi;
azvârlindu-i fără de milă -
dăcă-mi displăceau ca pradă uşoară,
în cea mai odioasă groapă comună
fără să pot simţi
nici măcar urma unei umbre
de remuşcare,
iar pe femeia cea iubită
fără-ncetare o-nvăluiam cu sufocarea
viselor mele absolute şi deochiate
care sfârşeau mereu nicăieri.
Deci în prăpăstii mi-era casa fără s-o pot bănui,
jupuită pielea naşterii dintâi
şi duhneam a hoit uitat în câmp de vară
deşi credeam că veşminte
bătute-n nestemate port
pe drumul acestui van alean de-a tot fi
prezent şi despletit în real.
Oh! Cât de mare mi-e ruşinea acum
când îţi recunosc uluitoarea prezenţă;
de-acele şiretlicuri neîntârziat
mă voi spăla cu păsări pe ochi
spre a mi se putea năpusti din nou văzul în sus,
mă voi spăla cu fluturi pe oase
spre a mi se putea albi carnea de tuş,
înainte de toate
mă voi spăla însă cu îmbrăţişarea ta caldă
spre a putea locui din nou
în mine-nfiorarea.
Şi cât e de simplu să fie pace sub armură;
laptele e iarăşi dulce şi alb
şi niciodată n-a fost altfel
doar buzele mele-l acreau, îl otrăveau,
îl înnegreau până se făcea noroi.
Smulg perdeaua grea de veche catifea
şi deschid fereastra spre aievea
lăsând să mă inunde fiinţele
acestor zori schimbători
la faţă şi la gând.
Opresc cutremurul
lipindu-mi fruntea de pământul reavăn;
şi cutremurul se opreşte,
se lasă răpus ca o fiară obosită
şi sătulă de goană.
Iată cât e de simplu să nu mai rătăceşti
drumul spre casă,
cât e de simplu să spargi oglinzile toate
fără să fii îngrozit că te vei stinge
sau vei muri de singurătate şi plictis.
Crinule, iată mă alipesc de tine
aşa cum se alipeşte copacul
de propria-i umbră prin crengi,
clopotul de propria-i limbă prin sunet;
astfel mă alipesc eu de tine
şi voi rămâne astfel alipit până când
se va ivi icoana iluminării
în rama nemaiperturbabilei candori
spre a mă devora întreg şi definitiv.
Tu ai reuşit să-mi reanimezi adevăratul poem,
să-l scoţi din sclavia metaforei
şi-n cele din urmă
chiar şi din cea a cuvântului
mereu contaminat de iluzorice vămi
prin nu ştiu ce farmec mirabil
şi descântec reînvietor.
Sunt pregătit:
să-nceapă deci izbăvirea sau vedeniile...


din volumul "Nirosa, un anume fel",ed. Galateea, 2004

duminică, 13 decembrie 2009

Basmul din Carpati


BASMUL DIN CARPATI - DE DAN PURIC


Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat în cartea lui Dan Puric, "despre Omul Frumos"

(...) Se spune ca odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
"Mamă! Mamă! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerăbdator, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atâta treabaă în gospodarie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
"Nu stiu..., caută-l singur", îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
"Ce lume urâta...", îsi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l gasesti, trebuie să părăseşti satul acesta..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. "Şi acolo, în pustie, după ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul."
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţa, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îsi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă tâşni o colibă. Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
"Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul călător. "Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung".
Bătrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai să mânânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună catre Rai".
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua. Batrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei doua siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai."
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?", întrebă copilul. "Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea". Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când batrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îăi e?" "Mi-e foarte bine", raspunse puştiul.
"Am de toate." Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi neliniştea şi îl iscodi în continuare. "Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?" "Mie..., nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se miste, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?", ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzator pe bătrân.
Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
"Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. "Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie", se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, pacatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, catre seara, copilaşul se strecură nevazut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino să mănânci!", îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!" Şi Fratele coboară.
Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalti din mănăstire au început să se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?" Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce sa facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. "Ce-ai facut înauntru?", se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. "N-am facut nimic", răspunse puştiul tremurând. "Minţi! Spune ce-ai făcut?", l-au întrebat din nou călugării furioşi. "Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce statea pe cruce", răspunse copilul înspăimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. "Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare", răspunse puştiul. "Şi ce-a facut Fratele?", au întrebat tulburaţi călugării. "A coborât şi-a mâncat", răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă..." "Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?" "Da, poţi să iei cât vrei", răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. "Hai să mănânci!", îi striga el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi!
Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă".
Şi, pentru prima oară, fata Prietenului sau mai mare se întristă. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui... Nu poate să vina". "Nu poate să vină?", rămase uimit copilul. "Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întrebă acesta, gâtuit de emoţie. "A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul. "De ce?", întrebă înspaimântat egumenul. "Mi-a spus ca ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă".
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte"
Şi, cu un gest disperat, se agăţa de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: "Bine, am să-l rog din nou şi mâine!"
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, îşi urmă treaba obişnuita prin manastire. Dar toţi se făceau că lucrează.
Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. "Pot să iau mâncare?", întreba, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. "Poţi", îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. "Hai să mâncăm!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: "Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!..."
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. "Am înţeles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. "Dar Tu nu te gândesti ca acum mănânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. "Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă..."
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugaciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele băteau. "De ce?", întreba nedumerit copilul. "Batrânul a plecat la Domnul", i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
"Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am vazut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

luni, 7 decembrie 2009

Lupul alb


Lupul alb
(Pricoliciul care a salvat viaţa unui copil)

Pricolicii n-or fost numaidecât răi. Pe ei aşa i-o lăsat Dumnezeu. Iarna se preschimbau în lupi şi hălăduiau după vânat. Pe-atunci erau ierni grele, cu multă zăpadă, nu ca acuma.
Şi la noi în sat, la Brădeşti, se spunea că un bătrân se putea schimba-n pricolici. Ceva trebuie c-o fost adevărat, că o murit mâncat de lupi, de nu i-or mai găsât oamenii decât păpucii.
Când nu mai avea mămăligă, trei zile la rând nu-şi mai spunea rugăciunile, nu-şi mai rădea barba, i se schimba chipul, i se acoperea trupul de păr şi pleca în lume.
Oamenii spuneau că-i la cerşit prin Bucureşti, că doarme prin gări, dar mie mi-o spus cine l-o văzut că era pricolici.
Pricolicii au dinapoie coadă.Ea nu se vede, că şi-o învăluie cu haine, dar se cunosc când îs morţi, că nu-i poţi aşeza în copârşeu pe spate ca pe oamenii botezaţi, din pricina cozii.
Chiar dacă i-ai pune ca pe ceilalţi, în vremea nopţii ei se-ntorc pe burtă şi lumea se-ngrozeşte. De-aia se spune că pricolicii nu mor acasă.
Ei, când li s-apropie ceasul mutării în cealaltă lume, pleacă prin pustietăţi şi mor pe-acolo, să nu mai facă ruşine şi cheltuială în familia din care fac parte.
Bătrânul ăsta de la noi, cum i se găta mămăliga, umbla toată iarna cu lupii. Numa’ primăvara se-ntorcea acasă, sănătos şi voinic ca un ficior.
Într-o iarnă, de prin părţile Întregaldelor, ori din partea Mogoşului, de la Mămăligani, or coborât în haite lupii.
Un copil de la noi din sat venea acasă de la şcoală peste Tarcău. Cum umbla el aşa sângur peste hotar, i-o ieşit în cale haita de lupi.
Cînd or dat să sară la copil, el povesteşte c-o văzut un lup aproape alb urlând, singuratic nu prea drparte înspre Albeşti.
Lupii l-or lăsat pe copil şi s-or dus de s-or luat la bătaie cu lupul străin. Copilul o fugit acasă cuprins de spaimă şi o povestit în sat ce i s-o-ntâmplat.
Oamenii s-or dus pe Tarcău şi la locu’ unde-o arătat copilul or văzut în zăpadă urmele de sânge şi într-o râpă căteva oase care mai rămăseseră din bătrănul ce trăia singur.
Atuncea or înţeles că bătrânul preschimbat în pricolici s-o băgat întră lupi să-i scape viaţa la copil, chiar dacă şi-a pierdut-o pe-a sa.
Se spunea că dacă-l răneşti cu furca sau cu ceva ascuţit, pricoliciul se face iară om, iar dacă ajunge să te muşte, te faci şi tu pricolici ca el.
Poate că pricoliciul s-o făcut iară om când lupii l-or muşcat şi sub chip de om o fost mâncat de lupii din haită.
Povestea mi-o spus-o tata, Dumnezeu să-l ierte, de câte ori treceam peste Tarcău în vreme de iarnă, ca să mă-ndemne să nu umblu sângur, şi să mă tem de lupi.
Şi-avea dreptate tata, că în satul lor, mulţi copii i-or fost mâncat lupii şi nu le-or mai găsât primăvara numa cizmele de gumă, că de-aveau încălţări de piele, îi mâncau sălbăticiunile cu păpuci cu tot.
Se mai spunea că pricolicii au putere mare mai cu seamă în noaptea de Sfântul Gheorghe sau de Sfântul Andrei, când se nimereşte să fie lună plină.
Dacă purtăm cu noi cruciuliţă sau ne însemnăm cu sfânta cruce, n-au putere asupra noastră. Se mai spune că ţân frică de căpăţâna de usturoi, dar drept să vă spun n-am purtat niciodată cu mine, ca să ştiu dacă-i drept ori nu. Crucea de la gât, însă, n-am scos-o niciodată şi-o port de când eram copil.
Silea Constantin Valea Poienii
cules de prof. Daniel Tiutiu