marți, 28 decembrie 2010

Lecţia de iniţiere - Ion Mircea



Preoţii dacilor mergeau la Nil
să înveţe meseria imortalizării sufletului.
Eu am fost la Balaton.
Au noţiuni precise despre verticala fiinţei.
Au şi oţet şi ouă.
Unul m-a întrebat dacă patronimicul meu e cel real
dacă nu mi-am tăiat berg-ul.
I-am răspuns că arborelui meu genealogic
i se administrează lapte de lupoaică
cu linguriţa
de când era un puiet.
Ce-i drept am gustat icre negre
colonia lui de furnici mi-a escaladat cerul gurii< Turnul
meu Babel
robit voluptăţii am pomenit numele lui Dumnezeu
şi am recitat versuri din primul Lui volum.
N-am înstrăinat
butoiaşul de sticlă< Sózot halikra
Husman & Hahn (BRD)
ambasador
neînsufleţit al ironiei
de a fi tratat cu caviar
într-o ţară fără ieşire la mare.
Mi-am adus mohair
imponderabil ochelari cu lentile gigantice
salam de Sibiu
şi corpul meu împachetat într-o linişte sfântă.
De-acum sunt un iniţiat
şi-atât de blând
că aş putea trăi ca regii chtonieni sub pământ. Acest exod
inexorabil înspre moarte nici nu mă mai înspăimântă.
Totul e-n ordine. Veniţi
a înflorit privighetoarea şi liliacul cântă.

luni, 27 decembrie 2010

Satul - Ion Burnar


În gara Iza şezum şi plânsem cândva cu bănat
C-a plecat Valea Izei cu trenul în Banat
Dac-o ia la vale Dunărea-i un sat
Doamne câte bărăganuri cosi-o-aş pentru ea
De dragul meu săraca uitatu-s-a pe ea
Şi se duce, se duce pe calea cea ferată
Abia aşteaptă marea o apă mai curată
Marea Neagră ai grijă de Ion
Pentru el New-Yorku-i feşteală, babilon
Ai grijă taică-su îi face brazde
Nu umbla cu valuri fixe, foşnete deşarte
În Gara Iza cineva s-a dus
Să caute-n lumea largă Săliştea de Sus.

vineri, 17 decembrie 2010

Epopeea lui Ghilgameş - Tableta a 11 a


Femeia puse la copt pâinea cea de toate zilele, i-o aşeză la căpătâi şi însemnă pentru el, pe perete, zilele cât a dormit. Cea dintâi dintre pâinile sale era cu totul uscată, cea de a doua era stricată, cea de a treia se topea, coaja celei de a patra era albicioasă, cea de a cincea avea pete de mucegai, cea de a şasea era veche, cea de a şaptea tocmai se cocea; când îl zgâlţâi şi când se trezi, Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate:- "Abia mă cuprinsese somnul că tu m-ai şi zgâlţâit şi m-ai trezit." Dar Uta-napiştim îi spuse lui Ghilgameş:- "Haide dar, Ghilgameş, numără-ţi pâinile cele de toate zilele;vezi tu însuţi ce-i însemnat pe zid: vezi, prima dintre pâini e cu totul uscată, a doua e stricată, a treia e topită, coaja celei de-a patra e albicioasă, a cincea are pete de mucegai, a şasea e veche, a şaptea tocmai se cocea, când te-ai trezit!" Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri în depărtate:
- "Ce trebuie să fac, Uta-napiştim, unde să mă duc, de vreme ce Răpitorul' mi-a prins cu neînduplecate mădularele?

În camera unde dorm, moartea şi-a statornicit lăcaşul, şi oriunde aş pune piciorul, moartea mă urmează mereu!" Uta-napiştim îi spuse lui Urşanabi-corăbierul:- "Urşanabi, malul să te dispreţuiască!Locului pe unde se trece marea, să-i fie groază de tine! Tu, cel care cutreierai în sus şi în jos ţărmul,de acum înainte să jeleşti după el! Omul acesta după care te-ai dus, al cărui trup este acoperit de pete, căruia frumuseţea cărnii îi e stricată de pieile de animale, ia-l cu tine Urşanabi, şi du-l la izvorul care curăţă: să-şi spele petele în apele lui, ca să fie alb ca zăpada; să arunce pieile de animale de pe el, ca să le ducă marea cu ea; trupul să-i iasă la iveală plăcut la vedere; să-şi primenească legătura de pe cap; să pună un veşmânt, ca să-şi acopere goliciunea; până ce va ajunge în oraşul lui, până ce-şi va sfârşi călătoria,trebuie ca veşmântul să-i fie curat, şi mereu să fie ca nou." Ghilgameş şi Urşanabi se urcară pe corabie, şi o puseră pe apă. Se şi suiseră în corabie, când soţia lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate îi spuse acestuia:- "Ghilgameş a venit până aici, a îndurat multe, a suferit. Ce-i dăruieşti ca să se întoarcă în ţara lui?"Şi, el, Ghilgameş, ridică prăjina, şi trase corabia la ţărm. Uta-napiştim îi spuse lui Ghilgameş:- "Ghilgameş, ai venit până aici: ai îndurat multe, ai suferit. Ce să-ţi dăruiesc ca să te întorci în ţara ta?
Ei bine, o să-ţi dezvălui, Ghilgameş, o taină,o să-ţi spun un lucru neştiut oamenilor. Priveşte această buruiană, asemănătoare lyciului spinos,spinii ei sunt ca ai trandafirului, aşa că îţi va înţepa mâinile,dar dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurirea."

marți, 14 decembrie 2010

Moină - George Bacovia




Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.

Şi-s umezi pereţii,
Şi-un frig mă cuprinde -
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde...

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

vineri, 3 decembrie 2010

Maria Pal - poeme


schelete

promoroacă. alb peste tot. un timp turnat în granit. schelete de copaci. sticlesc sub lună. nemişcate. braţe imense. se-ndreaptă spre cer. cu umbre cu tot. îţi bat în geam. în trecere. greoi. ca o coadă de tunet. îţi cheamă umbra. ea se desprinde. cu mişcări grele. de miere. se-ndreaptă spre geam. se agaţă de crengi. argintie. nemişcare de transă. priveşti. orbite albite de spaimă. tăcerea se-aude trosnindu-şi oasele. în rugile tale.

artificii

prăpastii. cazi în hăuri. pluteşti. copacii ca nişte săbii. stânci cu vârfuri de oţel. desene. neînţelese. ceva se rostogoleşte odată cu tine. lichid vâscos. când roşu când negru. fierbinte. visurile tale iau foc. pocnesc. străpung cu zgomot văzduhul. ca nişte artificii. multicolore. fierbinţi. un vacarm îngrozitor. ţii în palmele triste un gând. doarme-ntre linii. adânc. adânc.

Din volumul “O carte răsfoită de vânt”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008

duminică, 21 noiembrie 2010

Cântecul piciorului meu – Marci Carlson


Song of My Foot


I sing about my right foot.
I sing about it because
my favourite shoe goes on that foot.
I sing about my right shoe because
it is old and the shoelace is torn.
I sing about my shoelace because
it is stained with dirt and mud.
I sing about dirt and mud because
it is part of this world.


***

Cânt despre piciorul meu drept.
cânt despre el pentru că
pantoful meu preferat îl încalţă.
cânt despre pantoful meu drept pentru că
este vechi şi şiretul îi este rupt.
cânt despre şiretul meu pentru că
este pătat cu murdărie şi noroi.
cânt despre murdarie şi noroi pentru că
fac parte din această lume.

vineri, 12 noiembrie 2010

Revedere - Mihai Eminescu




REVEDERE



Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de când nu ne-am vazut
Multa vreme a trecut
Si de când m-am departat,
Multa lume am îmblat.


Ia', eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cararile
Si gonind cântarile;
Si mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cararea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Implându-si cofeile,
Mi-o cânta femeile.



Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânar precum esti
Tot mereu întineresti.



Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna,
Vântu-mi bate, frunza-mi suna;
Si de-i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu-i schimbator,
Pe pamânt ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramânem:
Marea si cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

(1879, 1 octombrie)

marți, 9 noiembrie 2010

Cântec femeiesc - Adrian Paunescu




Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Puşca de vânătoare – Yasushi Inoue


SCRISOAREA LUI MlDORI
Domnule Yosuke Misugi,
Adresîndu-mă dumitale atît de ceremonios, în ciuda vîrstei (de fapt am numai treizeci şi trei de ani), inima îmi este cuprinsă de emoţie, de parcă aş scrie o scrisoare de dragoste. Am conceput de-a lungul anilor multe asemenea scrisori. Deseori nici n-ai bănuit, deşi de atîtea ori am procedat cu totul deschisă. Totuşi, cum de s-a întîmplat că nici una nu ţi-a fost destinată? Nu glumesc, vorbesc foarte serios — nu găseşti că-i ciudat?
Doamna Takigi (o cunoşti? — e vorba de doamna aceea care atunci cînd se gătea arăta ca o vulpe!) se exprima odată, într-o societate, despre diferite personalităti proeminente din Osaka şi Kobe; cu acea ocazie, a spus un lucru deloc măgulitor pentru dumneata — şi anume că eşti neinteresant pentru femei. Zicea că n-ai înţelege nimic din fina şi complicata psihologie a femeilor şi chiar dacă te-ai îndrăgosti, partenerei dumitale i-ar fi imposibil să te iubească toată viaţa. Această observaţie usturătoare a făcut-o, bineînţeles, după ce băuse prea mult vin, aşa că nu trebuie s-o iei prea în serios — dar de fapt chiar aşa şi eşti. Înainte de toate, n-ai nici o idee despre ceea ce este singurătatea! N-ai suferit niciodată de singurătate! Uneori arăţi plictisit, însă înfăţişarea dumitale nu trădează niciodată măcar o umbră de singurătate şi tristeţe. În fiecare împrejurare găseşti soluţii limpezi ca cristalul şi întotdeauna eşti absolut convins de justeţea judecătilor dumitale. Consideri asta, probabil, o conştiinţă firească a propriei valori, dar cîteodată pe cei din apropierea dumitale îi cuprinde o asemenea furie, că te-ar scutura cu cea mai mare plăcere! Pe scurt, eşti de nesuportat pentru o femeie, în ochii ei n-ai nici un farmec şi chiar dacă se simte atrasă puţin de dumneata, tocmai din acest motiv găseşte că-i o nerozie să se şi îndrăgostească.

Deci, nici din partea mea nu-i prea cuminte să-ţi cer înţelegere pentru faptul că, din multiplele scrisori pe care le-am scris, nu s-a întîmplat nici una care să-ţi fie adresată. De fapt, nu înţeleg nici eu de ce, pentru că una sau două din scrisorile mele de dragoste ar fi putut, totuşi, să-ţi fie adresate. Eu le-am scris de parcă te-ar fi avut pe dumneata în vedere. Aşa că nu are importanţă faptul că le-am adresat altora. Fiind timidă din fire, deşi sînt destul de matură, nu-i pot înşira soţului meu cuvinte dulci şi tandre, ca o tînără fetişcană, aşa că a trebuit să trimit scrisorile mai degrabă altora decît dumitale. Aceasta s-ar putea numi steaua mea nefavorabilă, soarta nefericită cu care am venit pe lume, dar este, poate, şi soarta dumitale.
Toamna trecută, aflîndu-mă în camera dumitale de lucru, m-am apucat să-mi exprim sentimentele în următoarea formă poetică:
Cum îţi merge? Ah, dacă m-aş apropia, liniştea adîncă din juru-ţi s-ar nărui?
Poezia exprimă sentimentele unei soţii demne de compătimire, domică să nu tulbure liniştea cu care admirai vaza albă de porţelan din timpul dinastiei Li — o linişte pe care, ce-i drept, nici ea nu ştie precis cum ar putea s-o tulbure! (Oh, ce fortăreaţă bine apărată, putemică, imposibilă, eşti!) Ai putea spune că mint. Dar eu aveam întotdeauna răgaz, chiar cînd jucam toată noaptea mahjong, să-mi îndrept gîndurile spre dumneata, care stăteai în camera de lucru din căsuţa de alături. Îţi aminteşti că a avut, pînă la urmă, efectul de a tulbura liniştea şi seninătatea spiritului unui tînăr filozof — mă gîndesc la domnul Tagami, cel care astă-primăvară era docent şi a fost avansat profesor, şi căruia i-am pus în mare taină, pe masa din camera de la pensiune, poezia. Atunci am apărut la rubrica de scandal a unei foi de bulevard şi ţi-am pricinuit oarecare supărări. Doar ţi-am spus: cîteodată îi iriţi pe cei din jur atît de tare, încît le vine să te apuce şi să te scuture cu mare plăcere încolo şi încoace. Cel puţin această întîmplare a fost de natură să-ţi tulbure putin liniştea?
Mi-e teamă că pălăvrăgeala mea te va indispune şi mai mult. Să trec deci la subiect.
Ce părere ai despre cele ce-ţi voi spune acum? Căsătoria noastră există numai cu numele şi, dacă privim în urmă, a durat mult prea mult. N-ai fi dispus s-o desfiinţăm o dată pentru totdeauna? Natural, asta sună cam trist, dar propun să facem într-adevăr totul pentru ca fiecare din noi să-şi recapete iarăşi libertatea.
Acum, cînd trebuie să te retragi din orice activitate oficială (ţi-am citit cu surprindere numele printre cele ale oamenilor de afaceri cărora oficialităţile militare americane le-au interzis continuarea oricărei activităţi!), e cea mai bună ocazie să punem capăt pentru totdeauna legăturii noastre nefireşti. Pe scurt, iată care-mi sînt dorinţele. Aş fi mulţumită cu casa din Takarazuka şi cu cea din Yase. Casa din Yase este tocmai de mărime potrivită, priveliştea din jur îmi place şi am de gînd, deşi e drept că încă n-ai consimţit, să locuiesc în viitor acolo şi să vînd casa din Takarazuka cu vreo două milioane de yeni, din care să mă întreţin pînă la sfirşitul vieţii. Aceasta este ultima expresie a încăpăţînării mele, prima şi ultima rugăminte din partea celei care n-a obţinut niciodată nimic de la dumneata prin linguşiri.
Chiar dacă propunerea vine putin pe ne-aşteptate, să nu crezi că o fac îndemnată de vreun tînăr drăguţ pe care mi l-aş fi luat ca iubit. Să nu te temi că mă şantajează cineva cu acest bard! Spre marea mea părere de rău, încă n-am găsit un bărbat pe care, fără să-mi fie ruşine, să-l numesc iubitul meu. Un asemenea bărbat trebuie să aibă înainte de toate două calităţi: o ceafă splendidă, de prospeţimea lămîii, şi o linie bărbătească la şolduri, ca de antilopă. Nu sînt multi bărbaţii care să corespundă acestor două condiţii. Din păcate, trebuie să recunosc că mai ţin şi azi la fericirea de femeie proaspăt căsătorită, captivată de soţul ei, care mi-a fost hărăzită pe vremuri.
Pentru că tocmai am vorbit de antilope, îmi amintesc că am citit odată într-un ziar că s-a găsit un tînăr bărbat, complet gol, care trăia printre antilope în deşertul sirian. Fotografia lui era uluitor de frumoasă. Ah, splendidele linii reci ale feţei, sub părul sălbatic, şi farmecul picioarelor despre care se spunea că alergau cu cincizeci de mile pe oră! Şi acum îmi simt sîngele zvîcnind cînd mă gândesc la el. Cred că se poate spune că faţa lui exprima inteligenţă, iar trupul îi era de sălbăticiune.

De cînd am văzut fotografia acestui bărbat tînăr, oricare altul îmi pare banal şi plictisitor. Dacă în inima soţiei dumitale s-a aprins vreodată flacăra infidelităţii, asta s-a întîmplat atunci cînd m-am exaltat pentru tînărul-antilopă. De îndată ce-mi imaginez pielea lui netedă, udată de roua nopţii deşertului — nu, doar dacă mă gîndesc la prospeţimea lui, mă copleşeşte o dorinţă sălbatică.
Acum vreun an m-am simţit atrasă scurt timp de Matsushiro, pictorul din noua şcoală. Te rog să nu crezi tot ce s-a vorbit în legătură cu asta! Ochii dumitale aveau pe atunci o ciudată strălucire, plină de tristeţe, care aducea a compătimire. Dar n-a fost într-adevăr nimic pentru care să mă poţi compătimi! Cu toate acestea, ochii dumitale mi-au plăcut mult atunci. N-aveau chiar marele farmec al tînărului-antilopă, dar cu toate acestea erau frumoşi. De ce nu m-ai privit şi mai înainte, dacă aveai ochi atît de minunaţi? Puterea nu-i singurul avantaj pe care trebuie să-l posede un bărbat. Ochii dumitale nu erau, în vremea cînd mă priveai mereu, decît aceia ai unui bărbat care studiază arta porţelanului. Aşa că am fost obligată să fiu rece şi aspră şi să stau de parcă aş fi fost o veche piesă de Kutani. Rezultatul a fost că am căutat atelierul lui Matsushiro şi i-am servit de model. Dar să lăsăm asta. Oricum, i-am admirat arta cu care picta case vedu, dărăpănate. Cu toate că-l imita destul de mult pe Utrillo, în Japonia există azi puţini pictori care să poată exprima ca el ceva atît de subtil ca melancolia modemă. Ca om, Matsushiro era fără valoare. Sub nivelul mediu. Dacă dumitale ti-aş acorda o sută de puncte, lui nu i-aş da mai mult de şaizeci şi cinci. Are talent, dar e un individ jegos, are un cap frumos, dar din păcate îi lipseşte orice nobleţe. Cu pipa în gură arată destul de caraghios. Înfătişarea lui pare a fi a unui pictor de mîna a doua, ale cărui însuşiri au fost istovite de muncă.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Trei feţe - Lucian Blaga


Copilul râde:
"Întelepciunea si iubirea mea e jocul!"
Tânarul cânta:
"Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!"
Batrânul tace:
"Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!"

duminică, 24 octombrie 2010

După melci - Ion Barbu


Unchiului meu Sache Soiculescu
al carui glas il imprumut aici.

Dintr-atatia frati mai mari:
Unii morti,
Altii plugari
Dintr-atatia frati mai mici:
Prunci de treaba,
Scunzi, peltici,
Numai eu rasad mai rãu
Dintr-atatia (prin ce har?)
Mã brodisem sui, hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci...

Când Paresim da prin lunci
Cu pietrisul de albine,
Ne parea la toti mai bine:
Tanci ursuzi,
Desculti si uzi
Fetiscane
(Cozi plavane)
Infasate-n lungi zavelci
O porneau în turma bleaga
Sã culeaga
Ierburi noi, craite, melci...

Era umed la bordei
Si tuleam si eu cu ei.

I

Tot asa o data, iar,
La un sfant prin Faurar
Ori la sfintii Mucenici
Tarla noastra de pitici
Odihnea pe creasta, sus,
- Eu voinic prea tare nu-s.
Rupt din fuga
Subt o gluga
De aluni, pe buturuga
Odihnii
Si eu curand..

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Ca tot stand si alegand
Jos pe vraful de foi ude
Prin lastari si vrejuri crude,
S-ar putea sã dau de el,
Melcul prost, incetinel...
In ungher adânc, un gând
Imi soptea ca melcul bland
Din mormant de foi, pe-aproape
Cheama Omul sã-l dezgroape...

Si pornii la scotocit
(Cu noroc, cãci la-m gasit)
Era tot o mogaldeata
Ochi de bou, dar cu albeata:
Intre el si ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
-Ce sã fac cu el asa?
Sã-l arunc nu îmi venea...
Vream sã vad cum se dezghioaca
Pui molatic, din ghioaca :
Vream sã vad cum iar invie
Somnoros, din colivie...

Si de-a lungul, pe pãmânt
M-asezai cuacest descant :
- "Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vargat
Si ferecat;
Lasa noaptea din gaoace,
Melc natang si fã-te-ncoace
Nu e bine sã te-ascunzi
Sub paretii grei si scunzi
Printre vreacuri cerne soare,
Colti de iarba pe razoare
Au zvacnit iar muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapada cojoace
Si tu singur în gaoace!
Hai, iesi,
Din cornoasele camesi!
Scoate patru firisoare
Stravezii, tremuratoare,
Scoate umede si mici
Patru fire de arnici;
Si agata la festile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de margarint
Inzauatul tau argint...

Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei si mai la vale,
In tarlale
-Tipareste brau de bale..."

Dupa ce l-am descantat
L-am pus jos
Si-am asteptat...

Inserase mai de-a bine
Crengi uscate peste mine,
Bazaind la vantul stramb
Imi ziceau rastiti din dramb...

Nazdravana de padure
Jumulita de secure,
Scurt, furis
Inghitea din luminis.
Din lemnoase vagauni,
Capcauni
Ii vedeam piezisi cum casca
Buze searbade de iasca;

Si intorsi
Ochi bubosi
Innoptau sub frunti pestrite
De parose
Si barboase
Joimarite.

Si cum stau sub vant si frig
Strans carlig,
-Iscodind cu ochii treji
Mai de sus de brana, drumul
Unde seara tese fumul
Multor mreji;
De sub vreascuri vazui bine
Repezita inspre mine
O gusata cu gateji.

Chiondoras
Cata la cale:
De pe sale,
Când la deal si când la vale,
Curgeau betele taras.
Iar din plosca ei de gusa
De matusa
Un taios, un aspru: hârrsi..

Plans prelung cum scoate fiara,
Plans dogit,
Când un sarpe-i musca ghiara,
Muget aspru si largit
De vuia din funduri seara...
-Mi-a fost frica, si-am fugit!

II

Toata noaptea viscoli...
Inca bine n-ajunsesem
Ca porni duium, sã vie
O vifornita tarzie
De Paresemi.
Vântura, stârnind gâlceava
Alba pleava;
Si cadeau si maruntei
Bobi de mei...
(Ningea bine, cu temei).
In bordei
Foc vârtos mânca napraznic
Retevei.

Pe coliba singur paznic
M-au lasat c-un vraf de pene...
Rar, le culegeam alene:
Mosul Iene
Razbatea de prin poiene
Sã-mi dea genele prin gene.
Si trudie,
Langa vatra prigonit
Privegheam prelung tãciunii...
Umbre dese,
Ca paunii,
Imi roteau pe hornul sui
Leasa ochilor verzui.

Si-mi ziceam în gând:
"Dar el,
Melcul, prost, incetinel?
Tremura-în ghioaca, varga,
Nu cumva un vant sã-l sparga:
Roagã vantul sã nu-l fure
Si sã nu mai biciuiasca
Barbi de muschi, obraji de iasca,
Prin padure.
Roaga vantul sã se-ndure"

De la jarul straveziu,
Mai tarziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-înalt, nu ajungeam.)
Dar prin sticla petecita,
Dar prin ghiata încâlcita,
Fulgera sul lung de har,
Prapadenia de-afar':
Podul lumii se surpase
Iar pe case,
Pana sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cadeau cepi de arbagic.

Viu îmi adusei aminte.
Ce-auzisem inainte,
De o noapte intre toate
Urgisita,
Când, pe coate,
Guri spurcate
Suflã vapt
Sã dãrâme
Din pãmânt...
Când, pe-un sloi, rupând din pita,
Baba Dochia-învãlitã
Cu opt sarici
Sta covrig,
Sta, înghite
Si sughite
Si se vaicara
De frig.
- Hei, e noaptea-aceea poate!

Inapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gandul, sus, la-el,
Soptii:
"Melc incetinel,
Cum n-ai vrut sã iesi mai iute!
Nici vifornitã, nici mute
Prin paduri nu te-ar fi prins...
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Si alene
Sã chemam pe mosul Iene
Din poiene,
Sã ne-nchida:
Mie, gene;
Tie,
Cornul drept,
Cel stâng,
Binisor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc natâng,
Melc natâng!"

III

Dintre pene si cotoare
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(In câmpie
Colilie
Razboind cu lunecusul
Din tãpoi saltând urcusul),
Inaltat la dâmbii prinsi,
Mã-intorsei subt alunis,...

Il zarii langa culcusu-i
De frunzis.
Era, tot, o scorojita
Limba vanata, sucita,
O nuia, ea un hengher
Il tinea în zgarzi de ger!
Zale reci,
Aspre benti ce se-întretaie,
Sus, pe vreascurile seci,
Il prindeau:
O frunza moarta, cu pastaie.
Si pe trupul lui zgarcit
M-am plecat
Si l-am bocit:

- "Melc, melc, ce-ai fãcut
Din somn cum te-ai desfacut?
Ai crezut în vorba mea
Prefacuta... Ea glumea!
Ai crezut ca ploua soare,
C-a dat iarba pe razoare,
Ca alunul e un cantec...
- Astea-s vorbe si descantec!

Trebuia sã dormi ca ieri,
Surd la cânt si imbieri,
Sã tragi alt oblon de var
intre trup si ce-i afar'...
- Vezi?
Iesisi la un descantec;
Iarna ti-a muscat din pântec...
Ai pornit spre lunci si crâng,
Dar pornisi cu cornul stâng,
Melc natâng,
Melc natâng!"

Iar când vrui sã-l mai alint
Intinsei o mâna-amara
De plans mult....
si, dârdâind,
Doua coarne de argint
Rasucit, se fãrâmarã.
Ca e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-insutite griji, pe cale
L-am purtat
Leganat:

Punga mica de matasa...
Iar acasa
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot langa mine),
Ca sã-i cânt din când în când
Fie tare
Fie-n gând:
"Melc, melc,
Cotobelc,
Ploua soare
Prin fâneturi si razoare,
Lujerii te-asteapta-în crâng

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la mosul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng...

- Iarna coarnele se frâng,
Melc natâng,
Melc natâng!"


ion barbu - dupa melci
Asculta mai multe audio diverse

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Lauda omului - Nichita Stănescu


Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!

joi, 21 octombrie 2010

Profesorul de poem - Maria Pal


Un deget de vers
mi-ai întins prin timpurile toate
învăţându-mă un mers fluid
de metafore
de moarte

De atunci mă balansez
prin gânduri
cu sârme de idei
ce se-mpletesc ades
sub vânturi

din volumul "Tristeti nimbate", Cartimpex, Cluj-Napoca, 2001

luni, 18 octombrie 2010

Daţi-mi un trup, voi munţilor - Lucian Blaga


Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

duminică, 17 octombrie 2010

Peisaj - Iacob Buta


Peisaj (I)

Flăcări
în frunzişul copacilor.
Toamnă.
În ceruri
veştmintele îngerilor
în plutire risipescu-se.

Peisaj (II)

Funze ruginite.
Sunete în orologiul vechi.
Aşteptarea a ruginit şi ea.
Auzi-o cum scârţâie!
Auzi-o!
Auuuuu!
Uuuuuuuu!


Azi, 17 octombrie, 2010, poetul ar fi implinit 66 de ani!

vineri, 8 octombrie 2010

Cel bun, cel rău, cel urât – Marius Ianuş


Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani
în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie
cu cămaşa lipită de piele.

De parcă ţoalele mele ar intra singure,
pe trotuarul desfăcut. Lîngă nimeni.

Ce am făcut în 30 de ani?
Cine sunt, după 30 de ani de viaţă?

M-au iubit femeile & am scris versuri
despre mine, despre femei & despre mama.

Dar cine sunt? Ce am scris
în versurile mele?

N-am scris versuri de dragoste.
Mi le-am adus în minte şi m-am îngrozit.
N-am scris nici un vers de dragoste…

Am scris versuri în care îmi răzbunam
viaţa, gîndurile, anii care treceau,
treceau întruna…

Am scris versuri îngrozitoare
într-un moment al istoriei îngrozitor
încolţit de fiare imbeciloido-isterice.

/Cu ceauşeii./

& nimic nu e sigur. Femeile m-au iubit
după ce am încetat să le mai iubesc eu,
după ce am început să le tratez altfel –
un exerciţiu împotriva depresiei & ideilor goale,
ghemuri de carne pîrjolite în pat.

Sau proptite de pereţi, ca slănina bunicului,

sau direct pe covor, nişte gîndaci mari
care oftează.

Şi cine sunt băgat şi scos
prin toată carnea asta?

Sînt un om care înaintează
spre ţoalele mele, în care ceva
înaintează spre mine

Viitorul? O proiecţie a minţii?
sau un urs care are grijă de mine,
un vrăjitor bătrîn?

M-am simţit apărat toată viaţa
de o forţă necunoscută, fără limite.

Hainele mele înaintează spre mine.
Şi nu mi-e frică deloc. Mă întreb
cine sunt. Cine sunt
hainele mele care înaintează spre mine.

(Şi pe cine am iubit
pînă la urmă? Mama,
Domnica, Zvera. Dar iubitele
aruncate din mers
pe autostrada memoriei?
Le-am iubit? A fost
ceva între noi?)

Versurile au fost bune. Dar n-au fost făcute
ca să le placă cineva, să le repete.

Au fost versuri stricte. De răzbunare.
Versuri ca nişte lame de cuţit.

Ce pot să facă oamenii
cu versurile mele?
Să se sinucidă citind?

Ăsta e răul absolut, Savatie?
Versurile mele?

Am 30 de ani şi mi-ar fi plăcut
să construiesc o şosea.
Sau casa poporului, ca Pop.
Sau să fiu un technician, un om simplu,
o rotiţă în angrenaj, care nu întreabă
pe nimeni nimic.

Azi sînt un technician, dar nu mai pot fi
un om oarecare.

Am scris versurile alea
pe care nu pot să mi le explic.

& i-am ajutat pe alţii să facă literatură.

& din chestia asta nu înţeleg nimic.

/N-am scris versuri ca să impresionez critica,
nu le-am trimis mai nici o carte.

N-am scris ca să fiu Number 1.

Atunci de ce le-am scris?
Cît rău era in mine?/

Cine e Marius Ianuş? Hainele mele
înaintează spre mine. Eu înaintez către ele.
Am un copil minunat.
O soţie uluitoare. O mamă
care plînge, plînge întruna. Nu ştiu
cine sînt.

Din volumul “Ştrumfii afară din fabrică”, Cartea Românească, Bucureşti, 2007.

duminică, 3 octombrie 2010

Note de primăvară - George Bacovia




Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg mă doare,
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită,
Primăvară,
O copilă poposită la fîntînă
Te îngînă
Pe cîmpia clară…

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru şi azur.


Note de primavara
Asculta mai multe audio diverse

miercuri, 29 septembrie 2010

El-Zorab - George Coşbuc




La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

marți, 28 septembrie 2010

XXXV - Radu Selejan




Îţi cer iertare, Tată,
că m-am înfruptat din măreţia lumească,
din semănătura pământească
a sufletului meu.
Dar mi-a fost mereu foame,
şi mi-a fost mereu sete
şi îngerul meu era, parcă,
desenat pe perete,
parcă era neviu…
Îţi cer iertare, Tată,
că am cutezat
să te caut printre pământeni,
să-ţi caut numele printre urmele
celorlalţi
care mi-au călcat viaţa de la un capăt la altul
ca pe un drum prin pustiu.
Iartă-mă Tată,
că am îndrăznit să te întreb
ba una, ba alta,
dar Tu ai pus cugetul în lutul care sunt
şi fiecare întrebare
era o dezlegare
a unui adevăr despre
descendenţa mea ca fiu al Tău,
pământean, desigur,
dar moştenitorul averii Tale
cereşti.
________________________

XXXV


I beg forgiveness, Father
for I have tasted the human grandeur
the earthly seed
of my soul.
But I was always hungry
and always thirsty
and my angel was like
a drawing on the wall,
dead…
I beg forgiveness, Father
that I dared
look for you
among the earthlings
look for your traces
among the traces of the others
traces that have trampled on my life
from one end to the other
as if treading on a desert road.
Forgive me Father
that I dared ask you
one thing, then another
but it is You that put mind in the clay I am
and every question was like a liberation
of a truth about
my ancestry as Your son
earthly one, for sure,
but heir of Your heavenly wealth.

(my own translation)

luni, 27 septembrie 2010

Cântec pentru băieţii ucişi la Chişinău – Savatie Baştovoi

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,
E-o stare a inimii, anume,
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea aceasta,
Pe care a zidit-o Ziditorul,
Cuvinte pentru veşnicia noastră,
Pe care le-nţelege numai dorul.

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge,
Pe patul cel de moarte cineva,
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi Inima mea ca pe a ta.

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,
E-o stare a inimii, anume,
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

duminică, 26 septembrie 2010

A scrie ca îngerii - Ştefan Augustin Doinaş


Cel care zice “Naşteţi, muriţi, aventura
lumii e scrisă!” nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o ţin între degete?

Fluviul mă vrea curgând, - promisiune a mării!
floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi
un văratic anunţ în argilă
al florilor veşnice.

Eu, însă, vai! confisc şi secunda şi locul,
ard liturghii şi sorb din izvoare ce n-au
învoire să dea frumuseţii
decât aparenţele;

haosul pur, sfânta materie-a Domnului,
naşte sub mâna mea; copiez pipăind
– cu dospite vocale – intacta
rotire de sunete;

parcă un alter ego al celui ce singur
judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,
plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un
sigiliu al Facerii.

Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea
zi a mâniei, nedevorat? Ronţăit
e, ca orzul de cai, de flămânda
lăcustă a paginei.

Mult am râvnit, dar numai puţin reuşit-am.
Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,
mântuit aş fi – chiar în eşecul
de-a scrie ca îngerii.

din volumul "Hesperia" (1979), Bucuresti

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Balada absenţei - George Ţărnea


Prea departe trupul tău,
Prea aproape disperarea
Că nu pot vorbi cu marea,
Să-nţelegi cât mi-e de rău...

Prin absenţa ta din gând,
Drumu-ntoarcerii spre locul
Unde m-am luat cu jocul
Şi ne-am contopit plângând.

Prea aproape starea mea,
Prea departe amintirea
Petrecută cu privirea,
Până a căzut o stea...

Şi te-am pus în locul ei,
Să veghezi, de la distanţă,
Visul fără de substanţă,
Ca o ploaie de scântei...

De la care nu ai cum
Să aştepţi o mângâiere -
Mari iluzii efemere
Şi-un mărunt ecou postum.

miercuri, 8 septembrie 2010

Ceapa - Wislawa Szymborska





Cu totul alta-i ceapa.
Ea măruntaie n-are.
În pielea ei e ceapă
până-n cepești hotare.
Cum ceapa în afară,
în miez cepuitoare,
ea s-ar privi pe sine
chiar fără consternare.

În noi – străini, sălbatici,
acoperiți de piele,
suntem un iad-launtric,
o dură-anatomie;
în ceapă-i numai ceapa,
nu mațe-n lungi inele.
Ea se despoaie-n multe,
adânc de foi, o mie.

O entitate-i ceapa.
Un reușit produs.
Una pe alta ține,
cea mică e-n cea mare,
o alta-n următoarea,
a treia și a patra,
o fugă-n rotunjime.
Ecou în cor compus.

Eu ceapa o simt astfel:
al lumii sublim pântec.
Cu aura-i se-nfașă
spre propriul său încântec.
În noi – grăsimi, nervi, vene,
glande, sucuri nebune.
Dar ne e refuzată
tâmpa perfecțiune.

Traducerea: Passionara Stoicescu și Constantin Geambașu


Vezi mai multe video din Film

joi, 2 septembrie 2010

Ieudul fără ieşire(III) - Ioan Es. Pop




fereastra asta, aici nu stă nimeni,
haide, umple-o cu mortar şi cărămizi, astfel într-o zi
are să mă smulgă iar afară,
n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea.

dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis
vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta
să ţi-l aşezi pe cap când treci dintr-o încăpere în alta,
are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii

şi ia şi băţul cu care predau eu spania la geografie
are să fie suliţa ta glorioasă-
ridică-te şi îţi porneşte împotrivă, îm-
plântă-ţi până la sânge bocancii în
pântecul calului nostru de lemn
coboară-n granada căzii de baie, doboară
fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă
soarele din toaletă-
în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii
îndoielii, răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme
ca să mai ştim cine pe cine vânează.

şi-n hainele noastre noi nu sântem noi; ele singure
flutură disperate, haide,
repede-te înspre la mancha hainelor noastre
împlântă-ţi suliţa prin ele şi scapă-le de noi,
eşti singurul care-a trăit toată viaţa în
spania acestei încăperi,
numai tu ştii cum să.

miercuri, 1 septembrie 2010

La groapa lui Lae Chioru' - Octavian Goga


Am venit sa-ti spun o vorba
Azi, când pleci în tari mai bune,
Niculaie, Laie Chioru,
Cântaret din patru strune;

Du-l cu tine mestesugul
Care ne-ntarea soboru:
Mestere a noua sate,
Lautare, Laie Chioru!

Unde norii-si tin popasul
În lacas de margarint,
Sede Domnul cu Sânpetru
La o masa de argint.

Tu sa-ti pleci usor genunchii
Si usor sa-ti pleci grumazul,
Si pe umerii vioarei
Sa-ti apesi domol obrazul.

Si sa cânti un cântec, Laie,
Cum se cânta-n sat la noi,
Când se tânguie ciobanul
Dupa turma lui de oi.

Povesti-va atunci struna
Înaltimilor albastre
Vremea lunga câta jale
Scris-a-n sufletele noastre.

S-ar întuneca pamântul,
C-ar veni, veni, tigane,
Toate stelele s-asculte
Glasul strunei nazdravane.

Blând zâmbire-ar Milostivul...
Iar din geana lui de-argint
Lacrimi-ar cadea-n adâncul
Norilor de margarint.

Ni s-ar stinge-atunci necazul
Ce de mult ne petrecea:
Între stelele de paza
Am avea si noi o stea.


Asculta mai multe audio Diverse

vineri, 27 august 2010

Foamea de Unu - Ștefan Augustin Doinaș


Voi, numere-n delir, scrumite grupuri,
cum pot să vă slăvesc? Iubire, tu –
fii vântul roșu ce-a bătut prin trupuri
și, timp de-o clipă,-n carnea lor făcu
să ardă-ntregul: cel ce ca un umăr
de zeu lucește, care nu e nici
absența numărului, dar nici număr!
Învață-mă cum să hrănesc aici
o pasăre ce n-are timp să zboare
căci piere – pui – în propriul ei ou,
o boare ce respiră-n altă boare,
un cântec care nu-i decât ecou;
și, mai ales, aceste vagi răsfrângeri
într-o oglindă spartă, ca și cum
oceanul ar scuipa pe țărmuri îngeri
exact în patu-n care noi zăcum.
Al cui nisip suntem?
Cel ce nu poate
să numere (de-a pururea fiind
doar Unu) vai! e numărat în toate
fragmentele – ce-l neagă putrezind…

miercuri, 25 august 2010

Ochelandri - Șerban Foarță


Ochelandri
de Șerban Foarță
din Rimelări (2005)

Nu doar copilandrii
poartă ochelandri,
ochelari mai tandri
cu lentile roz;
poartă şi scafandrii,
preţuiţi de tandrii
calamari ca antri-
cot sau pulpă roz.

Toţi amanţii tandri,
pastorali sau country,
Céladoni, Clitandri,
cu, pe ochi, văl roz,
dorm, sub policandrii
nopţii,-ntre leandrii,
blânzi cum căţelandrii
cu-abdomenul roz.

Venus, mai netandri-i
vrea pe băieţandrii
care se cred andri-
sanţii şansei roz;
dar ei, încă tandri
şi cu ochelandri,
greu rup din leandrii
câte-o floare roz.

Până când calandrii
timpului, netandri,
mistuie şi-atandri-
sează lemnul roz,
preschimbând leandrii,
ba chiar palisandrii
prea puţin puiandri,
într-un terci moroz.



Asculta mai multe audio Evenimente

marți, 24 august 2010

Concurs - Marin Sorescu



Într-o încăpere ca toate celelalte,
Amenajată cu plafon zdravăn,
Ne întrecem la sărituri în înălţime.

Ştim precis
Că nu poate sări nimeni
Mai sus decât tavanul
Să fie şi Dumnezeu.
Asta din cauza gravitaţiei
Care ne trage mereu în jos,
Încă din cele mai vechi timpuri.

Dar continuăm
Cu o îndârjire diavolească
Pentru că nu putem sta altfel
Când avem în noi geniul înălţimii,
Ca peştii zburători
Dorul aripilor adevărate
Zi şi noapte continuăm
În plafonul nostru scund.

Cel mai sprinten,
Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi
Şi stăpâneşte cel mai bine
Legile avântului
Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.

duminică, 15 august 2010

Cristian Bădiliță - Sulfetul dimprejur


Ce rană albă îmi lăsă pe creier
Urletul scos la moartea unui greier
De paserile triste dimprejur.
Eram tîlhar şi iudă şi sperjur
Eram un hoit sătul de tot ce-i viu
Muream devreme şi-nviam tîrziu
Mă răsuceam cu iadul subţiori
În jurul crucii mele de trei ori
Şi inima scuipată din torace
Urca la ceruri pe cărări buimace
Şi rătăcea pîn’ la cîntat de greier.
Frumos vuia pămîntul smuls din creier
Frumos visam că mă întorc acasă
Şi n-aveau vreme carnea să mi-o coasă...

Sărmanul suflet fu muşcat de-o piatră
şi de atunci tot schiaună şi latră.

Ioan Ivascu - Iubirea ta e-un lin delir


iubirea ta e-un lin delir

iubirea ta e-un lin delir,
în care cântă zeii livizi din tibişir
şi-n care dorm diane pe buze de izvor,
şoptind însingurare şi lenevii cu spor

iubirea ta e-o lentă barieră de corali,
în care-ncap prinţese şi regi autumnali,
cu turle plutitoare şi valuri dulci de turtă,
iubirea ta e-o vară sfâşietor de scurtă


http://iioanivascu.blogspot.com/

marți, 27 iulie 2010

S-au prefăcut pădurile-n corăbii – Manuel Alegre


S-AU PREFĂCUT PĂDURILE-N CORĂBII

Și mi-a fost țara flori de verde pin.
(Apoi a-mprăștiat sămânța aventurii.)
Și marea s-a deschis precum o cale.
Apoi pădurea s-a făcut corăbii
care-au arat. Cules-am multă vreme
recoltă nouă, niciodată semănată.


E O BOSQUE SE FEZ BARCO

Ja meu pais fue uma flor de verde pinho.
Pais em terra. ( E semea-lo uma aventura.)
Depois abriu-se o mar como um caminho.
Depois o bosque se fez barco arado
dessa nova e fatal agricultura:
colher no mar o fruta nunca semeado.


Din vol. Pais de abril/Țară de april, ed. Diamondia, Cluj-Napoca, 1995, p. 89
Trad. Ștefan Bitan

vineri, 23 iulie 2010

Autoportret în zgomotul oglinzii - Nicolae Kömives


NICOLAE KOMIVES

Poetul Nicolae Kömives s-a născut și a trăit la Aiud între 19 aprilie 1956 și 29 decembrie 1987.
Volume publicate:
“Cana de fum”(“Fiarele liniștei”) – Dachau, Germania
“Autoportret în zgomotul oglinzii”, Ed. Aletheia, Bistrița, 2000

Volume rămase în manuscris:

“Mirele din oglindă”
“Piatră de odihnă pentru delfini”
“Vânătoare luminoasă pentru fiare îngenunchiate”
“Trupul și mâine”

“Autoportret în zgomotul oglinzii” a fost scris între anii 1983 – 1985. Ilustrative pentru acest volum vă propun poemele de mai jos:

***
și ne-au pedepsit

la marginea trupului ninge
aceiași câini latră pietre
resfiră sarea
și un foc cutreieră viața
lumina de mâine.

e intrarea zidită de propriul sânge
până când stelele
până-ntr-o singură inimă
până-ntr-o singură iarbă.


***
undeva se va stinge
undeva o pădure
până la graiul oamenilor
vâslă însângerată – câmpia
și această furtună.

în absența apei
pietrele până-n amiaza cerului
și pietrele acestei mâini.

legea de dincolo morții
cu litere strâmbe
să-nflorească până la aripi!

duminică, 18 iulie 2010

*** - Roel Richelieu van Londersele



***

mâine mă mut într-o sticlă
și-i zic dopului să nu lase pe nimeni să intre

într-o sticlă ai ferestre de sticlă
și dacă te uiți afară vezi oamenii
în altă lumină

ai o podea de vin vechi dulce
și ecoul vorbelor tale nu-i mai greu
ca mireasma rotundă de strugure

mă duc într-o sticlă să trăiesc
mai mult decât prietenii


Din volumul “Poeți olandezi contemporani”, ed. Mușatinii, Suceava 2006, p. 181
Traducerea : Jeannette Carp

vineri, 16 iulie 2010

Pentru fiul meu, Siemen - Roel Richelieu van Londersele



îl recunosc cum își doarme-n brațe
parcă ar fi terminat ce-avea de spus, dar mica lui
suflare încă ar mai vorbi cu noaptea și cu ursuleții
el e-ntemeietorul vieții mele cea de-a doua

născut într-o zi târzie dar albă de vară
înlătură tăcerile
desenez acum, unde nu era nimic
peisaje și odăi cu el în mijloc

cunoaște din mine mai mult decât ce-am pus în el
topește fără știință toate piedicile inimii
pașii lui copăcel devin mers

când umblă, se-ncrețește carnea mea ca și
a lui, cuvintele i se-mprăștie-n aur și argint
n-are feudă, dar e unicul duce.


Din volumul “Poeți olandezi contemporani”, ed. Mușatinii, Suceava 2006, p. 187
Traducerea (excelentă): Jeannette Carp

luni, 12 iulie 2010

Adio - Eugenio de Andrade



Am consumat deja cuvintele pe străzi, iubirea mea,
Şi ceea ce a mai rămas nu ajunge
pentru a alunga frigul dintre patru pereţi.
Am consumat totul, mai puţin liniştea.
Ne-am epuizat ochii cu sarea lacrimilor,
ne-am epuizat braţele cu puterea îmbrăţişărilor,
am disipat orele ceasului şi pietrele străzilor
în speranţe inutile.

Îmi bag mîinile în buzunare
Şi nu găsesc nimic.
Înainte am fi avut atîtea să ne dăm unul altuia!
Era ca şi cînd toate lucrurile ar fi fost ale mele:
cu cît îţi dădeam mai mult, cu atît mai mult aveam să-ţi dau.

Adesea spuneai: ochii tăi sînt peşti verzi!
Şi eu credeam.
Credeam,
pentru că alături de tine
totul era posibil.
dar asta era în vremea secretelor.
Era în vremea cînd corpul tău era un acvariu.
Era în vremea cînd ochii mei
erau peştii tăi verzi.
Astăzi sînt doar ochii mei.
E trist, dar adevărat:
Nişte ochi ca oricare alţii.

Am consumat deja cuvintele.
Cînd spun acum: "iubirea mea…",
nu se mai întîmplă absolut nimic.
Şi între timp, printre cuvintele consumate,
am certitudinea
că toate lucrurile ar tremura
numai să murmur numele tău
în liniştea inimii mele.

Nu mai avem nimic să ne dăm.
Înlăuntrul tău
nu mai există nimic care să-mi potolească setea.
Trecutul e inutil ca o zdreanţă.
Şi, aşa cum ţi-am spus: cuvintele sînt consumate.

Adio.

sâmbătă, 10 iulie 2010

Papagalul lui Flaubert - Julian Barnes


“Limba este aidoma unei tingiri plesnite, în care batem ritmul ca să joace ursul, dorind mereu să putem înduioșa stelele.” (Madame Bovary)


PAPAGALUL LUI FLAUBERT
de Julian Barnes
trad. Virgil Stanciu


Ed. Nemira, 2006, p.67

Mai exact, ce fel de specie de urs era Flaubear? Putem să-i identificăm urmele în scrisori. La început e doar un ours oarecare (1841). Tot un simplu urs – deși proprietarul unui bârlog – este și în 1843, în ianuarie 1845 și în mai 1845(deja se fălește cu trei straturi de blană). În iunie 1845 intenționează să cumpere pentru camera sa un tablou cu un urs și să-l intituleze “Portretul lui Gustave Flaubert” – “ca un indiciu al predispoziției mele morale și al temperamentului meu social”. Până în acest punct, noi (poate că și el) ne-am imaginat un animal de culoare închisă: un urs brun american, unul negru din Rusia, un urs roșcat savoiard. Dar în septembrie 1845 Gustave se proclamă solemn un “urs alb”.

joi, 8 iulie 2010

Artă grea - P.K. PAGE



Ceara s-a topit,
dar visul zborului persistă.
Eu, Icar, deși împământenit
în carnea mea,
am o parte de lumină,
unde o pasăre
în fiecare noapte înstelată,
în vreme ce dorm,
își deschide aripile fantomă
și exersează.

luni, 21 iunie 2010

Călătoria - Natsume Soseki


Călătoria , ed. Univers, 1983 (p. 22-23)
Trad. Mirela Şaim

- fragment -


Slavă Cerului pentru toţi cei care, pe căi ocolite, aduc prin arta lor liniştea lumii şi îmbogăţesc inimile oamenilor!
Răpeşte-i lumii toate acele griji şi necazuri care o fac să fie un loc în care e greu de trăit şi imaginează-ţi un univers binevoitor: ai obţinut o melodie, un tablou, o poezie, o sculptură. Aş merge mai departe, spunând că nici măcar nu-i nevoie ca această viziune să devină realitate: e suficient numai să invoci această imagine, aducând-o în faţa ochilor , pentru ca poezia să capete viaţă şi cântecul să răsune. Chiar înainte de a-ţi încredinţa gândurile hârtiei, vei simţi, asemeni unui clopoţel, clinchete cristaline răsunând în interiorul tău şi întreaga paletă de culori îţi va apărea din propria-i voinţă, în toată strălucirea, în faţa ochilor minţii, deşi pânza de pe şevalet e încă neatinsă de penel. E destul că poţi avea această perspectivă asupra vieţii ca să fii în stare să vezi această lume murdară, grosolană şi coruptibilă purificată şi înfrumuseţătă în încăperea intimă a sufletului tău! Chiar şi poetul, ale cărui gânduri nu şi-au găsit încă expresia în vers, ori pictorul lipsit de vopsele, care încă n-a pictat nici un colţişor de pânză, îşi pot obţine mântuirea şi se eliberează de pasiunile şi dorinţele pământeşti. Ei pot intra după voie într-o lume de puritate absolută, lepădându-se de jugul avariţiei şi egoismului şi îşi pot construi o lume unică, fără pereche. Astfel, ei sunt mai fericiţi decât orice nobil sau prinţ care a trăit vreodată, cu adevărat mai fericiţi decât toţi cei cărora această lume grosolană le oferă afecţiunea sa.
La douăzeci de ani mi-am dat seama că aceasta e o lume în care merită să trăieşti , la douăzeci şi cinci am înţeles că , aşa cum lumina şi întunericul nu sunt decât părţile opuse ale aceluiaşi lucru, tot aşa şi lumina soarelui , oriunde ar cădea, aruncă implicit şi umbra. Astăzi, la treizeci de ani, gândurile mele sunt următoarele: în adâncul bucuriei sălăşluieşte tristeţea, şi cu cât mai mare e fericirea, cu atât mai intensă este şi durerea.

miercuri, 16 iunie 2010

Pisicele - Claudia Millian Minulescu


Pisicele

Cu ochii fosforescenţi şi oblici
Ramaţi în cearcăne de aur -

Ca nişte scumpe amulete -
Cavoul negrelor regrete...

Voi, preotese egiptene,
Sfidând stăpânii printre gene,

Visaţi mereu la cerul maur...

Visaţi berberii şi efebii
Cum în cântări vi se prosternă;

Pe fondul albei piramide,
Visaţi reginele livide,

Cu ochii înegriţi de kohl,
Cu umerii şi gâtul gol;

Visaţi o viaţă de lumină,
Ca îmbătate cu morfină!...

Cu ochii fosforescenţi şi oblici
Ramaţi în cearcăne de aur,

Visaţi, visaţi la cerul maur...

Poezii culese din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

miercuri, 26 mai 2010

XV -Jean Pierre Simeon


JEAN PIERRE SIMEON
din volumul Scrisoare despre moarte adresata femeii iubite
trad. Dinu Flamand

xv

lar daca iţi scriu cu aceste cuvinte batrane
ce s-au frecat cu toate uleiurile minciunii
si care au legatura cu tot felul de traficuri ale frumusetii

sau daca iti scriu in aceasta limba a strazilor ce duhnesc a piele şi-a transpiratie şi nu lasa sa se vada-n urzeala ei roasa decit o colbuiala

şi de asemenea daca eu scriu in zgaltaiala timpului cum dicteaza migratiile electronice ale cuvantului ce sparg oglinzile semnului ca o navă avansand spre o noua Arctică

ce importanta are!
orice limbaj pierde lumea
şi ne indeparteaza de noi
inşine

e un fel de launtru salbatic
cu sange greu
ce-şi gaseşte anevoios respiratia ce ne soseste
un limbaj ale carui aripi larg desfacute raspindesc uneori umbra

or eu scriu in caldura acestei veri
tinandu-ma cat mai aproape de urechea-ti absenta şi iata despre ce anume e vorba:
despre faptul ca moartea este mereu prezenta că murmurul ei este insistent şi nu o sa intarzie mai mult in poemul meu decit un fluture pe unghia unui copil
şi doar mai tarziu şi altundeva dedesupt
dupa ce cuvintele işi vor fi lasat vidul lor pe pagină planind departe peste uitarea cuvintelor

acolo unde sensul ii supravietuieste limbii mute

acolo s-ar putea sa-ti soseasca aceasta scrisoare a mea

E vara...


De fapt, inceput de vara! E vremea trairilor intense,e vremea dezmarginirii.Campii de dor se astern la picioare pentru a fi baute, fir cu fir, pentru a fi privite, floare cu floare, pentru a fi descoperite, gand imberb cu gand imberb.
Sanatate si noroc bun! Ma astern pe drum! Minte sa am in ajutor si un avion cu motor ia-ma si pe mine-n zor in zbor!

duminică, 16 mai 2010

Inscripţie pe un vas de lut - Casandra Ioan

Iubirea mea de viaţă
E un vas de lut
Ars de foc,
De vânturi bătut.
Uneori lutul întărit se-nmoaie
Sub picurii de ploaie
Ai lacrimilor.
Atunci în vas luceşte scânteie,
Iar cerul întreg în el vrea să steie.
Aşa se face că pământul conţine
Şi cer, o mulţime.


Vezi mai multe video din Blog

miercuri, 17 martie 2010

Tinutul de mlastina - SEAMUS HEANEY - de ziua Irlandei :)


Tinutul de mlastina

de Seamus Heaney

Noi nu avem preerii care sa taie
Un soare urias in doua pe-nserate -
Pretutideni vazul accepta
Orizontul incercuitor,

Si e atras in ochiul de ciclop
Al unei berete. Tinutul nostru neanconjurat de nimic

E o mlastina care se tot coace
Intre privelistele soarelui.

Au scos scheletul
Marelui elan irlandez
Din turba si l-au pus
Intr-un vas plin de aer. Aproape supranatural.

Unt scufundat dedesubt de mai bine
De o suta de ani
A fost regasit, sarat si alb.
Pamantul insusi e un darnic unt negru

Topindu-se si deschizandu-se sub talpi,
Ratindu-si ultima definitie
Cu milioane de aer.
Nu vor excava nicidata carbune aici,

Doar trupurile de cherestea ale
Brazilor inalti, moale ca o pasta.
Pionierii nostri inainteaza
Inauntru si inspre adanc

Fiecare strat pe care il defriseaza
Pare ca a fost deja locuit.
Mlastinile ar putea fi scurgeri din Atlantic.
Centrul lor ud e fara fund.

(poezie cu titlul original Bogland)
Traducere: http://frunzedeartar.blogspot.com/2009/12/poezia-lui-seamus-heaney-extraordinara.html.

marți, 16 martie 2010

Ilustratie la Dante - Fleur Adcock


FLEUR ADCOCK

Ilustraţie la Dante

Iată-i pe Paolo şi Francesca
învârtindu-se îmbrăţişaţi în bolgia Iadului
senin înlănţuiţi
chipul ei mort lipit de al lui.
Şi îi simt apăsarea mâinilor pe şolduri
Parcă ai fi tu.

Ei plutesc pe o mare albă, vâscoasă
să fie flăcările? Ar fi putut fi grindină
spuse Ruskin dar Rossetti nu e de acord
dar el nu era în stare să picteze grindina
Ei bine, simt pe şira spinării fiorul unor mici flăcări albe.

vineri, 12 martie 2010

Cum am învatat sa merg pe bicicleta - Dan Desliu

Cum am învatat sa merg pe bicicleta

Uite,
mi-aduc bine aminte,
toata povestea,
de-a fir a par ...
Eram cuminte,
în adevar,
de-o saptamîna,
desi nu-mi prea venea
la-ndemîna !
Era primavara,
umblau razna pe-afara
subiecte ceva mai placute
decît aritmetica
de-a patra primara
(" Daca trei trenuri
pornesc dintr-o gara ... ")
- Mai, facu tata,
sa nu te
deochi !
Ce-ai patit ?
Ce-i cu tine ?
Ti se cuvine, cred,
o rasplata !
- Da, tata ! zisei
Si stiam
ca rasplata-i acolo, în pridvor :
îi vazusem pe geam
cum se furisau binisor,
mai adineauri - tata si ea ...
Si iata-ma-n sa,
tremurînd de placere,
de teama, de-o mîndrie netoata ...
- Baga de seama,
nu te uita la roata !
- Da, tata!
... Dar numai la ea ma uitam ,
ca vrajit ...
Negresit,
de n-ar fi fost tata
sa ma ajute,
s-alerge-n urma ocrotitor,
puternic si iute,
tinînd de sa,
de mult eram sub roti !
Si rotile sopteau suierator:
" N-ai sa poti,
n-ai sa poti ! "
Singur - nici pomeneala
sa te-avînti
pe dihania asta, calare ! "
- Vezi ca poti ?
rîse tata, din zare ...
M-am uitat îndarat,
cu sfiala,
si era cît pe-aci
sa cad jos, de mirare :
pedalam singur, dînd din picioare
mai dihai decat ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor stralucitoare ...

Asadar - pot si eu !

De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
si nimeni, nicicînd,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gînd
murmuram cîteodata :
- Da, tata !
Si pedalam singur,
semet, fericit !

sâmbătă, 6 martie 2010

Era o fantana - Elena Farago



ELENA FARAGO

Era o fântână



Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Ca toate şoselele lumii.
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Era o fântână cu ciutura grea.
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi, pojghiţele humii.

Era o fântână cu cumpăna grea,
Ca toate fântânile vieţii.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toţi însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.

Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea
Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEŢII.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.


Asculta mai multe audio Calatorii

duminică, 31 ianuarie 2010

Ion Stratan - viata si moartea



viaţa şi moartea


S-a înecat Buddha cu un
bob de orez - spun bătrânii.

Binecuvântat fie Budha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.

Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,

încât nu stiu dacă sunt
mort sau sunt viu.

Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă

Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.

Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.

Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.

Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?

Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.

Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.

Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.

Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.

Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.

vineri, 15 ianuarie 2010

Radu Gyr - Ne vom intoarce intr-o zi

Radu Gyr: Ne vom intoarce intr-o zi

Vezi mai multe video din cultura



Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi…
Şi cei de azi, cu paşii grei,
Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
Cum vom intra încet in ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
Toţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
În zâmbetul ce va miji,
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…

miercuri, 13 ianuarie 2010

Panait Cerna - In pestera


In pestera de Panait Cerna


In pestera

De pe tavane-ntunecate,
Tăcute lacrimi cad mereu,
Şi parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.

Şuviţe tainice de apă
Spre peşteri drum de ani străbat –
Întruna se preling şi sapă
Tavanul şubred şi-nnoptat.

Dar după ani de picurare
S-au închegat coloane pline:
Eterna bolţii lacrimare,
În loc s-o surpe, - o susţine.

Tot astfel, lacrimi nesecate
În suflete ne-au picurat,
Şi de furtuni nenumărate
Viaţa noastră-a tremurat…

Dar azi, când stau vârtejuri grele
Să ne răpună-orice avânt,
Noi trecem fără păs prin ele
Şi-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânăr ne străbate
Şi ne îndeamnă către cer –
Din suferinţi abia-ndurate
Ne-am făurit armuri de fier.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

FERNANDO PESSOA - Autopsihografie



Autopsihografie


Poetu-i simulator.
Simulează atât de tare
Că simulează că-l dor
Dureri ce-aivea le are.

Toţi care citesc ce scrie,
În durerea ce-au citit
Simt nu două ce-l sfâşie,
Ci una ce le-a lipsit.

Şi astfel încet se mişcă,
Din raţiune minimă,
Un mic tren ca o morişcă
Ce se cheamă inimă.