miercuri, 29 septembrie 2010

El-Zorab - George Coşbuc




La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

marți, 28 septembrie 2010

XXXV - Radu Selejan




Îţi cer iertare, Tată,
că m-am înfruptat din măreţia lumească,
din semănătura pământească
a sufletului meu.
Dar mi-a fost mereu foame,
şi mi-a fost mereu sete
şi îngerul meu era, parcă,
desenat pe perete,
parcă era neviu…
Îţi cer iertare, Tată,
că am cutezat
să te caut printre pământeni,
să-ţi caut numele printre urmele
celorlalţi
care mi-au călcat viaţa de la un capăt la altul
ca pe un drum prin pustiu.
Iartă-mă Tată,
că am îndrăznit să te întreb
ba una, ba alta,
dar Tu ai pus cugetul în lutul care sunt
şi fiecare întrebare
era o dezlegare
a unui adevăr despre
descendenţa mea ca fiu al Tău,
pământean, desigur,
dar moştenitorul averii Tale
cereşti.
________________________

XXXV


I beg forgiveness, Father
for I have tasted the human grandeur
the earthly seed
of my soul.
But I was always hungry
and always thirsty
and my angel was like
a drawing on the wall,
dead…
I beg forgiveness, Father
that I dared
look for you
among the earthlings
look for your traces
among the traces of the others
traces that have trampled on my life
from one end to the other
as if treading on a desert road.
Forgive me Father
that I dared ask you
one thing, then another
but it is You that put mind in the clay I am
and every question was like a liberation
of a truth about
my ancestry as Your son
earthly one, for sure,
but heir of Your heavenly wealth.

(my own translation)

luni, 27 septembrie 2010

Cântec pentru băieţii ucişi la Chişinău – Savatie Baştovoi

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,
E-o stare a inimii, anume,
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea aceasta,
Pe care a zidit-o Ziditorul,
Cuvinte pentru veşnicia noastră,
Pe care le-nţelege numai dorul.

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge,
Pe patul cel de moarte cineva,
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge,
Să simţi Inima mea ca pe a ta.

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune,
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da,
E-o stare a inimii, anume,
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

duminică, 26 septembrie 2010

A scrie ca îngerii - Ştefan Augustin Doinaş


Cel care zice “Naşteţi, muriţi, aventura
lumii e scrisă!” nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o ţin între degete?

Fluviul mă vrea curgând, - promisiune a mării!
floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi
un văratic anunţ în argilă
al florilor veşnice.

Eu, însă, vai! confisc şi secunda şi locul,
ard liturghii şi sorb din izvoare ce n-au
învoire să dea frumuseţii
decât aparenţele;

haosul pur, sfânta materie-a Domnului,
naşte sub mâna mea; copiez pipăind
– cu dospite vocale – intacta
rotire de sunete;

parcă un alter ego al celui ce singur
judecă mi-ar fi dat, ca osândă aici,
plăsmuirea: gelos – ar fi rupt un
sigiliu al Facerii.

Ce-a mai rămas, din sufletul meu, pentru marea
zi a mâniei, nedevorat? Ronţăit
e, ca orzul de cai, de flămânda
lăcustă a paginei.

Mult am râvnit, dar numai puţin reuşit-am.
Dacă mi-ar pune scrumul respins pe cântar,
mântuit aş fi – chiar în eşecul
de-a scrie ca îngerii.

din volumul "Hesperia" (1979), Bucuresti

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Balada absenţei - George Ţărnea


Prea departe trupul tău,
Prea aproape disperarea
Că nu pot vorbi cu marea,
Să-nţelegi cât mi-e de rău...

Prin absenţa ta din gând,
Drumu-ntoarcerii spre locul
Unde m-am luat cu jocul
Şi ne-am contopit plângând.

Prea aproape starea mea,
Prea departe amintirea
Petrecută cu privirea,
Până a căzut o stea...

Şi te-am pus în locul ei,
Să veghezi, de la distanţă,
Visul fără de substanţă,
Ca o ploaie de scântei...

De la care nu ai cum
Să aştepţi o mângâiere -
Mari iluzii efemere
Şi-un mărunt ecou postum.

miercuri, 8 septembrie 2010

Ceapa - Wislawa Szymborska





Cu totul alta-i ceapa.
Ea măruntaie n-are.
În pielea ei e ceapă
până-n cepești hotare.
Cum ceapa în afară,
în miez cepuitoare,
ea s-ar privi pe sine
chiar fără consternare.

În noi – străini, sălbatici,
acoperiți de piele,
suntem un iad-launtric,
o dură-anatomie;
în ceapă-i numai ceapa,
nu mațe-n lungi inele.
Ea se despoaie-n multe,
adânc de foi, o mie.

O entitate-i ceapa.
Un reușit produs.
Una pe alta ține,
cea mică e-n cea mare,
o alta-n următoarea,
a treia și a patra,
o fugă-n rotunjime.
Ecou în cor compus.

Eu ceapa o simt astfel:
al lumii sublim pântec.
Cu aura-i se-nfașă
spre propriul său încântec.
În noi – grăsimi, nervi, vene,
glande, sucuri nebune.
Dar ne e refuzată
tâmpa perfecțiune.

Traducerea: Passionara Stoicescu și Constantin Geambașu


Vezi mai multe video din Film

joi, 2 septembrie 2010

Ieudul fără ieşire(III) - Ioan Es. Pop




fereastra asta, aici nu stă nimeni,
haide, umple-o cu mortar şi cărămizi, astfel într-o zi
are să mă smulgă iar afară,
n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea.

dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis
vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta
să ţi-l aşezi pe cap când treci dintr-o încăpere în alta,
are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii

şi ia şi băţul cu care predau eu spania la geografie
are să fie suliţa ta glorioasă-
ridică-te şi îţi porneşte împotrivă, îm-
plântă-ţi până la sânge bocancii în
pântecul calului nostru de lemn
coboară-n granada căzii de baie, doboară
fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă
soarele din toaletă-
în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii
îndoielii, răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme
ca să mai ştim cine pe cine vânează.

şi-n hainele noastre noi nu sântem noi; ele singure
flutură disperate, haide,
repede-te înspre la mancha hainelor noastre
împlântă-ţi suliţa prin ele şi scapă-le de noi,
eşti singurul care-a trăit toată viaţa în
spania acestei încăperi,
numai tu ştii cum să.

miercuri, 1 septembrie 2010

La groapa lui Lae Chioru' - Octavian Goga


Am venit sa-ti spun o vorba
Azi, când pleci în tari mai bune,
Niculaie, Laie Chioru,
Cântaret din patru strune;

Du-l cu tine mestesugul
Care ne-ntarea soboru:
Mestere a noua sate,
Lautare, Laie Chioru!

Unde norii-si tin popasul
În lacas de margarint,
Sede Domnul cu Sânpetru
La o masa de argint.

Tu sa-ti pleci usor genunchii
Si usor sa-ti pleci grumazul,
Si pe umerii vioarei
Sa-ti apesi domol obrazul.

Si sa cânti un cântec, Laie,
Cum se cânta-n sat la noi,
Când se tânguie ciobanul
Dupa turma lui de oi.

Povesti-va atunci struna
Înaltimilor albastre
Vremea lunga câta jale
Scris-a-n sufletele noastre.

S-ar întuneca pamântul,
C-ar veni, veni, tigane,
Toate stelele s-asculte
Glasul strunei nazdravane.

Blând zâmbire-ar Milostivul...
Iar din geana lui de-argint
Lacrimi-ar cadea-n adâncul
Norilor de margarint.

Ni s-ar stinge-atunci necazul
Ce de mult ne petrecea:
Între stelele de paza
Am avea si noi o stea.


Asculta mai multe audio Diverse