Cel bun, cel rău, cel urât – Marius Ianuş

Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani
în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie
cu cămaşa lipită de piele.

De parcă ţoalele mele ar intra singure,
pe trotuarul desfăcut. Lîngă nimeni.

Ce am făcut în 30 de ani?
Cine sunt, după 30 de ani de viaţă?

M-au iubit femeile & am scris versuri
despre mine, despre femei & despre mama.

Dar cine sunt? Ce am scris
în versurile mele?

N-am scris versuri de dragoste.
Mi le-am adus în minte şi m-am îngrozit.
N-am scris nici un vers de dragoste…

Am scris versuri în care îmi răzbunam
viaţa, gîndurile, anii care treceau,
treceau întruna…

Am scris versuri îngrozitoare
într-un moment al istoriei îngrozitor
încolţit de fiare imbeciloido-isterice.

/Cu ceauşeii./

& nimic nu e sigur. Femeile m-au iubit
după ce am încetat să le mai iubesc eu,
după ce am început să le tratez altfel –
un exerciţiu împotriva depresiei & ideilor goale,
ghemuri de carne pîrjolite în pat.

Sau proptite de pereţi, ca slănina bunicului,

sau direct pe covor, nişte gîndaci mari
care oftează.

Şi cine sunt băgat şi scos
prin toată carnea asta?

Sînt un om care înaintează
spre ţoalele mele, în care ceva
înaintează spre mine

Viitorul? O proiecţie a minţii?
sau un urs care are grijă de mine,
un vrăjitor bătrîn?

M-am simţit apărat toată viaţa
de o forţă necunoscută, fără limite.

Hainele mele înaintează spre mine.
Şi nu mi-e frică deloc. Mă întreb
cine sunt. Cine sunt
hainele mele care înaintează spre mine.

(Şi pe cine am iubit
pînă la urmă? Mama,
Domnica, Zvera. Dar iubitele
aruncate din mers
pe autostrada memoriei?
Le-am iubit? A fost
ceva între noi?)

Versurile au fost bune. Dar n-au fost făcute
ca să le placă cineva, să le repete.

Au fost versuri stricte. De răzbunare.
Versuri ca nişte lame de cuţit.

Ce pot să facă oamenii
cu versurile mele?
Să se sinucidă citind?

Ăsta e răul absolut, Savatie?
Versurile mele?

Am 30 de ani şi mi-ar fi plăcut
să construiesc o şosea.
Sau casa poporului, ca Pop.
Sau să fiu un technician, un om simplu,
o rotiţă în angrenaj, care nu întreabă
pe nimeni nimic.

Azi sînt un technician, dar nu mai pot fi
un om oarecare.

Am scris versurile alea
pe care nu pot să mi le explic.

& i-am ajutat pe alţii să facă literatură.

& din chestia asta nu înţeleg nimic.

/N-am scris versuri ca să impresionez critica,
nu le-am trimis mai nici o carte.

N-am scris ca să fiu Number 1.

Atunci de ce le-am scris?
Cît rău era in mine?/

Cine e Marius Ianuş? Hainele mele
înaintează spre mine. Eu înaintez către ele.
Am un copil minunat.
O soţie uluitoare. O mamă
care plînge, plînge întruna. Nu ştiu
cine sînt.

Din volumul “Ştrumfii afară din fabrică”, Cartea Românească, Bucureşti, 2007.