duminică, 18 decembrie 2011

Contribuţie la o statistică - Wislawa Szymborska


La o sută de oameni,

ştiu totul mai bine
- cincizeci şi doi;

nesiguri de paşii lor
- aproape toţi ceilalţi;

gata să ajute,
dacă nu durează prea mult.
- chiar patruzeci şi nouă;

buni întotdeauna
pentru că nu pot altfel,
- patru, poate cinci;

în stare să admire fără zavistie,
- optsprezece;

trăind mereu cu teamă
de cineva sau de ceva
- şaptezeci şi şapte;

capabili de fericire
- cel mult douăzeci şi ceva;

mieluşei când sunt singuri,
sălbatici în mulţime
- cu siguranţă peste jumătate;

cumpliţi
când îi obligă împrejurările
- dar mai bine să nu ştiţi câţi,
nici măcar cu aproximaţie;
cu mintea de acuma
- nu cu mult mai mulţi
decât cu mintea dinainte;

ce nu iau de la viaţă nimic în afară de lucruri
- patruzeci
deşi aş dori să greşesc;

ghemuiţi, îndureraţi
şi fără de lanternă în întuneric
- optzeci şi trei
mai devreme sau mai târziu;

demni de compătimire
- nouăzeci şi nouă;

muritori
- sută la sută.
Număr care până acum n-a suferit nici o schimbare.

duminică, 11 decembrie 2011

Dumnezeu nu primeşte decât duminica - Virgil Gheorghiu


Le spuse copiilor că scrierea e asemănătoare vieţii lui Hristos… „Cuvântul se materializează în litera scrisă pe foaia de hârtie, aşa cum Hristos s-a născut în ziua de Crăciun, la Betleem. Închizând caietul în care am scris facem precum Apostolii care au pus trupul lui Hristos în mormânt. Cel care deschide caietul este precum Îngerul care a înlăturat piatra mormântului: cuvintele scrise învie sufletul cititorului ca şi Hristos. Orice scriere este naştere, moarte şi înviere.”

.....

Decebal Hormuz se amuza ca un copil. Vorbea despre ierburi şi vaci. Despre mediul său înconjurător. Se simţea în largul său. Mediul animal, vegetal, geografic, era chiar el însuşi. România sa. Decebal Hormuz era o fiinţă rurală. A fi rural înseamnă a trăi fără a te separa de cosmos prin ziduri. Orăşenii, indiferent unde merg, construiesc ziduri. Ziduri pentru a se apăra. Ziduri pentru a se proteja. Ziduri pentru a se separa. Devin astfel prizonierii propriilor lor ziduri. Omul de la sat nu are ziduri. Este în osmoză cu tot ceea ce îl înconjoară. Cu întreg cosmosul.

Din vol. „Dumnezeu nu primeşte decât duminica” de Virgil Gheorghiu, Ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2011

luni, 21 noiembrie 2011

Lampa - Magda Isanos




S-aprinde-n oglindă lampa bătrână
cu picior şi bonetă de-atlas –
şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas,
amândouă cuprinse-n lumină.

Noaptea uneori se desface uşor,
c-un sunet de mătase lovită sau zbor,
trece-albăstrind toate zările,
până unde stau singure mările...

Dreaptă luci tinereţea mea, ca o sabie,
şi fiece vis păzit de dânsa-nflori;
buzele mele spuneau uneori: „voi muri...”,
însă pe toate mările-aveam o corabie.

duminică, 20 noiembrie 2011

Fata bătrână - Magda Isanos


Cântecul încă necântat la vieţii
s-a stins în pieptul ei sub multe şaluri,
şi ea visează nunţi ca-n basme, baluri
şi sănii zvelte străbătând nămeţii.

Ai săi au putrezit demult sub dealuri;
când iese-n prag în clarul dimineţii,
ca buhna fac la ea din drum băieţii;
nepăsător, oraşul curge-n valuri.

De leturghie clopotul când bate,
cu grabă merge-n strană să se-nchine,
dar nici acolo nu e pietate...

Ţinând copilu-n braţele ei pline,
Madona spune: „Dacă n-ai păcate,
nefericito, nu veni la mine...”

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Alexandrin - Nicolae Labiş


Sărutul stânjenit şi strâmb în colţul gurii
Nu a putut fireşte să-nvie un trecut.
Speranţa, otrăvită de degetele urii,
Azi s-a insinuat şi a durut.

Un râu murdar sub cheiuri curgea în fapt de seară,
Atât de melancolic şi fals, cum mi-a părut,
Şi încăpăţânarea cu ceara ei hilară
Azi s-a insinuat şi a m-a durut.

vineri, 7 octombrie 2011

Îngerul - Matei Vişniec


La mine vine un singur înger

unul singur
îmi spune: a ta este această bucată de pîine?
ţi-o iau!
îmi spune: a ta este această fereastră subţire
înnourată? ţi-o iau! îmi spune: a ta este cămaşa,
a ta este grădina, al tău este scaunul, somnul
floarea, gîndul bun şi castanul viu şi
peştele care te visează şi drumul din faţa
casei şi cîmpia de sub drum şi broasca ţestoasă
care le ţine pe toate în spinare
cu răbdare? ţi le iau!

ţi le iau, mincinosule, pe toate!

vineri, 8 iulie 2011

Tânguirea morţii - Federico Garcia Lorca




Pe cerul negru
fulgere galbene.

Venii în lumea asta cu ochi
şi mă duc fără ei.
Doamne al supremei dureri!
În curând,
un opaiţ şi-o mantie-oi fi
în pământ.

Doream să ajung
unde ajung cei buni.
Şi, Doamne, -am ajuns! …
Dar curând,
un opaiţ şi-o mantie-oi fi
în pământ.
Lămâiaşule galben,
lămâiule.

Zvârle lamâioarele-n
vânt.
Tu ştii de pe-acum … În curând
în curând,
un opaiţ şi-o mantie-oi fi
în pământ.

Pe cerul negru
fulgere galbene.

din vol. Poemul cantecului batranesc

joi, 23 iunie 2011

Amurg - Mariana Pândaru




Din contră, vom spune,
din contră
Soarele s-a dat peste deal

Vor începe să umble singurătăţile
vor semăna cu nourii albi
Visele se vor năpusti din încheietura
cămăşii
îngreunând lumea. În oglinda ei
se răsfaţă un apăsător anotimp
Nu mai e linişte
sub nici un punct cardinal

Prin ochiul amurgului
trec o mulţime de păsări
Vom spune – sunt adieri,
umbre cu ciocul întors
înspre inima noastră

- de unde
se-nalţă un cântec subţire.

vineri, 27 mai 2011

Orbite - Ion Barbu



Colo, dimineata mea,
Viu altar iti miruia:

Ca Islande caste, norii
In, dorita, harta orii,

Ageri, serpii ce purtai,
Serpii rosii, scursi din rai,

Si, cules, albastrul bentii
De pe jerbele Juventii.


Lancile de iarba mici
Le pazea cateaua Bitsh,

Inimi mari dormeau pe tara.
Munti, cu sangele afara...

Cunoscut acelor zori
In fantani, in serpi, in nori.

Nicolae Labis - Confesiuni




1
Mangaie-mi parul. Astazi mi-i aspru si sarat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, imi pare...
De colburi nins, cu vanturi si ploi amestecat,
In zgura de la trenuri scaldat si-n stropi de mare.

Ce larg ma simt si lacom si niciodata plin!
Sorb prin pupile lumea si-n taina cu auzul,
Nepotolit ca-n fata paharelor de vin
Ce-mi scapara-n mustata stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strans atatea drumuri in mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite in mine aspre suna,
Dar tot mi-i dor de duca, spre mine inca chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de luna.

Ma las purtat de focul aprins sub placa fruntii
Ca norii ce se lasa manati de vijelii
Si dornici sa cunoasca atingerea cu muntii,
Cand trec prin brazi dau vama si rup din ei fasii.

duminică, 22 mai 2011

Noapte de vara - George Bacovia



Noaptea-ncet, ticnit se lasa -
Poezie, sau destin -
Luna urca, somnoroasa, -
Vino, vin!

Este liniste, racoare,
Codrul e de farmec plin -
Pe sub teii inca-n floare, -
Poezie, sau destin.

In suavele parfume

Poezie, sau destin -
Ori pe unde-ai fi in lume, -
Vino, vin!

Ingerii deasupra noastra
Vor canta un imn divin -
Ah, ce clara noapte-albastra, -
Poezie, sau destin.

duminică, 17 aprilie 2011

Iscălitura - Marin Sorescu

Vedea cu o lampă aşezată pe pervazul casei pustii,
Casa în care locuise.
Pipăia cu ajutorul vântului,
Care atingea uşor
Toate lucrurile pe care pusese el mâna.
Auzea cu greul pământului
(Acum nu-i mai era greu)
Inima îi bătea într-o pasăre
Pe cer.

Sunt destul de vast!
A exclamat mulţumit.

Şi glasul său a făcut cercuri pe ape,
Ca o iscălitură indescifrabilă.

vineri, 15 aprilie 2011

Iubeşte-mi mâinile... - Elena Farago


Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

Iubeste-mi mainile
Si ochii,
Si iarta-le daca durerea
Ca ti-au plecat
Va fi mai mare
Decat norocul c-au venit.

Iubeste-mi mainile
Si ochii
Si iarta-le ca n-au puterea
Din moartea lor
Sa-ti creasca vietii
Nestinsul zambet de zenit...

Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920

joi, 7 aprilie 2011

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii - Teodor Dună




acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,
cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu
îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.
văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl arată –

şi nu e îndeajuns.

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,
tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.
sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.
atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva
au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit
emană acest soare de aur şi cât granit în mine.
tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,
tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

şi nu e îndeajuns.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.
lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.
şi cât granit emană acest soare de aur
şi cât granit peste tot.

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii
şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.
mă înfrupt, mă înfrupt, nu mă satur –

şi nu e îndeajuns.

miercuri, 30 martie 2011

Adrian Paunescu - Nici o carte



De cand ai plecat departe,
Ma gandesc sa scriu o carte,
Dar de-aici si pan` la tine
Nu se merge, nu se vine.

Pot sa iti fiu supus paharnic,
Tot ce-ti scriu, iti scriu zadarnic,
Si de-ar fi sa-ti mai ajunga
Cartea mea de cale lunga.

Mila ta eventuala
M-ar atinge ca o boala,
Niste lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.

Poate-ar fi o terapie,
Daca te-as putea descrie,
Dar ma tine, ma retine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice litera-i o rana
Si-o-ncercare inumana
Si nu poate nici o carte
Sa te-ajunga pana la moarte.

duminică, 27 martie 2011

Charlie şi fabrica de ciocolată – Roald Dahl


În seara următoare, bunicuţul Joe îşi reluă firul poveştii.
— Vezi tu, Charlie, nu cu mult timp în urmă, mii de oameni lucrau în Fabrica domnului Willy Wonka. După care, într-o bună zi, pe neaşteptate, domnul Wonka le-a cerut absolut tuturor să plece, să se ducă la ei acasă şi să nu mai vină niciodată.
— Dar de ce? întrebă Charlie.
— Din cauza spionilor.
— A spionilor?
— Da. Vezi tu, toţi ceilalţi fabricanţi de ciocolată începuseră să invidieze dulciurile minunate ale domnului Wonka şi se apucaseră să trimită spioni, să fure reţetele secrete. Spionii se angajau la Fabrica Wonka, prefăcându-se că sunt muncitori obişnuiţi, şi, în timp ce erau acolo, aflau din sursă sigură cum se face un anumit produs.
— Şi se duceau înapoi la fabricile lor şi povesteau? întrebă Charlie.
— Trebuie să fi făcut aşa, răspunse bunicuţul Joe, pentru că, la scurt
timp după aceea, fabrica lui Fickelgruber2 s-a pornit să facă o îngheţată
care nu se topea niciodată, nici sub soarele cel mai dogoritor. După asta,
fabrica domnului Prodnose3 a scos pe piaţă o gumă de mestecat care nu
îşi pierdea niciodată aroma, indiferent cât mestecai la ea. Şi, după asta,
fabrica domnului Slugworth4 a început să facă baloane de zahăr pe care
le umflai la dimensiuni urieşeşti, înainte să le înţepi cu acul şi să le
spargi. Şi povestea se repeta şi la alte fabrici. Domnul Willy Wonka
ajunsese să îşi smulgă barba şi să strige: „Ce îngrozitor! Voi fi ruinat!
Sunt spioni peste tot! Va trebui să închid fabrica!"
— Doar n-a făcut una ca asta! se revoltă Charlie.
— Ba da, a făcut. Le-a spus tuturor muncitorilor că regretă, însă
trebuie să-i trimită acasă. Apoi, a închis porţile principale şi le-a legat cu
un lanţ. Dintr-odată, gigantica Fabrică de Ciocolată Wonka a devenit
tăcută şi pustie. Coşurile au încetat să mai scoată fum, maşinile şi-au
oprit bâzâitul şi, de atunci, nu s-a mai fabricat nici măcar o ciocolată sau
o bomboană. Nu se zărea nici un suflet de om care să intre sau să iasă,
şi până şi domnul Willy Wonka dispăruse cu desăvârşire. Lunile treceau
una după alta, continuă bunicuţul Joe, şi fabrica rămânea tot închisă.
Toată lumea zicea: „Săracu' domnu' Wonka. Era aşa de cumsecade. Şi
făcea nişte lucruri aşa de bune. Dar acum e la pământ. S-a terminat cu
el." Apoi, s-a petrecut ceva uimitor. Într-o buna zi, dis-de-dimineaţă,
coloane subţirele de fum au început să fie văzute ieşind din vârful
coşurilor înalte ale fabricii! Lumea din oraş se oprea să caşte ochii. „Ce
se-ntâmplă?" strigau. „Cineva a aprins cuptoarele! Domnul Wonka
deschide din nou fabrica!" Au alergat la porţi, aşteptându-se să le vadă
larg deschise şi pe domnul Wonka stând acolo, să îşi primească iarăşi
muncitorii. Dar n-a fost aşa! Imensele porţi de fier erau tot încuiate şi
legate la fel de sigur ca mai înainte, iar domnul Wonka nu era de văzut
nicăieri. „Dar în fabrică se lucrează!" strigau oamenii. „Ascultaţi! Se aud
maşinile! Zbârnâie din nou! Şi se simte mirosul de ciocolată în aer!"
Bunicuţul Joe se aplecă în faţă şi puse un deget lung şi subţire pe
genunchiul lui Charlie, spunându-i încet:
— Dar misterul cel mai mare, Charlie, erau umbrele de la ferestrele
fabricii. Lumea care stătea afară, în stradă, a văzut umbre întunecate
care se mişcau în spatele ferestrelor mate.
— Umbrele cui? întrebă iute Charlie.
— Asta voiau să afle cu toţii. „Clădirea e plină de muncitori! strigau
oamenii. Da' nimeni n-a intrat! Porţile sunt încuiate! E-o nebunie! Şi nici
nu iese nimeni!" Numai că nu mai era nici o îndoială, continuă bunicuţul
Joe, că fabrica funcţiona. Şi de-atunci nu şi-a mai oprit activitatea, de
zece ani. Mai mult, ciocolatele şi dulciurile s-au făcut şi mai fantastice şi
mai delicioase. Şi, fireşte, acum, când domnul Wonka inventează vreo
acadea nemaipomenită, nici domnul Fickelgruber, nici domnul Prodnose,
nici domnul Slugworth, nici nimeni altcineva nu mai e în stare să o
copieze. Nici un spion nu mai poate să intre în fabrică, să afle reţeta.
— Dar, bunicuţule, strigă Charlie, pe cine a angajat domnul Wonka
să lucreze în fabrică?
— Nimeni nu ştie, Charlie.
— Dar e absurd! Nu l-a întrebat nimeni pe domnul Wonka?
— Nimeni nu îl vede. Nu iese niciodată. Singurele lucruri care ies din
locul acela sunt ciocolatele şi dulciurile. Ies printr-o trapă specială din
perete, ambalate şi cu adresele scrise pe ele, şi sunt ridicate, în fiecare
zi, de camioanele poştei.
— Dar, bunicuţule, ce fel de oameni sunt cei care lucrează acolo?
— Dragul meu, zise bunicul Joe, ăsta e unul dintre marile mistere ale
lumii fabricanţilor de ciocolată. Ştim un singur lucru despre ei: sunt
foarte micuţi. Umbrele firave ce apar uneori în spatele geamurilor, mai
cu seamă noaptea, târziu, când sunt aprinse luminile, sunt ale unor
oameni mărunţei de tot, care mi-ar ajunge cam până la genunchi...
— Nu există asemenea oameni, comentă Charlie.
Chiar în clipa aceea, domnul Bucket, tatăl lui Charlie, intră în odaie. Se întorsese de la fabrica de pastă de dinţi şi flutura entuziasmat ziarul de seară.
— Aţi aflat vestea cea mare? strigă el, ţinând ziarul astfel încât să
poată vedea cu toţii titlul uriaş. Acesta spunea:
FABRICA WONKA SE VA DESCHIDE ÎN SFÂRŞIT
PENTRU CÂŢIVA NOROCOŞI

vineri, 11 martie 2011

Ivirea lui Dumnezeu - Nichita Stănescu




1.

Dumnezeu se iveşte
ca un iepuraş de lumină
în ochiul unui copil.

Dumnezeu se iveşte
ca un cuib de rândunică
într-o casă nouă.

Dumnezeu se iveşte
ca o rană dureroasă
pe un trup neprihănit.

Dumnezeu se iveşte
de pretutindeni
în fiecare.

2.

Dumnezeu se iveşte
ca o frunză
pe o apă stătătoare

Mai cuminte
decât lutul
pe care îl calci.

Mai uşor decât
sărutul
de pe fruntea unui mort.

Pe Dumnezeu
e mai uşor să-L ţii
decat să-L alungi.

3.

Ca un viteaz
ucis fără luptă

Ca o şopârlă
de lumină

Ca un oraş
care se surpă

Aşa este sufletul celui
ce L-a văzut pe Dumnezeu.

4.

Ca o veveriţă
Din copilărie.

Ca o şoaptă
În întuneric

Ca un licurici
lângă cărare

Ca un peşte ce sare
înaintea pescarului

Aşa trece şi Dumnezeu
pe dinaintea minţii.

5.

Ca o noapte
fără stele

Ca o vorbă
neînţeleasă

Ca un obraz
fără alt obraz

Ca un sărut
fără cel ce sărută

Aşa este şi sufletul
celui ce nu-L are
pe Dumnezeu.

6.

El e ca un mormânt
ce te umbreşte
din înălţimi.

7.
Dumnezeu este
ca un nisip de căldură
care se surpă în tine

şi ca un cântec
care răneşte dulce
buzele celui care îl cântă

Ca o rană
care se adânceşte pururea
şi pururea se vindecă

în jurul căreia
ne adunăm noi oamenii
ca muştele.

8.

Sufletul care a cunoscut
pe Dumnezeu
e ca prima ninsoare
când cade într-o poiană
neumblată

Ca o clipă
de care se sprijină
două tâmple.

şi ca un cuvânt
pe care îl poţi duce
cu mâna.

Sufletul care a cunoscut pe
Dumnezeu
e ca un strigăt de bucurie
care se poartă deasupra văilor.

Morţii şi cei din vechime
se adună la el ca ciutele
şi se uită, şi, bucurându-se,
beau

O, el este ca o mână de
ţărână
pe care o arunci
peste omul iubit.

9.
Sufletul pătimaş
e ca o cârtiţă nebună
care râmă grădinile trupului.

Şi ca un cerb mut
care umblă noaptea singuratic

Tristeţea este iarba lui
şi soarele lui răspândeşte
nebunie.

Animale de lumină spintecă
nopţile lui
dar se împrăştie şi acestea
ca nişte păpădii
în furtună.

Acesta picoteşte ca o găină pe gard
până vine moartea şi-l ia
şi-l duce cu ea,
dormind.

O, suflete al meu
de câte ori ai scăpat
din braţele morţii
fugind ca un mistreţ de foc!

Rănile tale picurau lumină
rănind întunericul, ca şi cum
ai fi devenit pentru o vreme străvechi
străvechi de tot
când încă nu aveau sânge
ci lumină

10.

Fericit cel ce a murit
şi a înviat

Că a văzut moartea
prăbuşindu-se beată peste cer
şi spaima picurând
din stele ca şi ceara.

Că el şi-a văzut sufletul
tremurând în văzduh
ca un zmeu de hârtie
ţinut de mâna unui mort

Fericit este că şi-a văzut
toată viaţa
ca pe o cămaşă uitată în iarbă

Că nu mai pune preţ
pe gândurile omeneşti
care ca nişte margeluţe de balegă
curgând dintr-o capră răpusă
ne părăsesc în
ceasul de amară certitudine

Moartea îl cunoaşte pe el
şi el cunoaşte moartea
şi ştie casele şi locurile
pe unde umblă ea

Însuşi Împăratul Luminii
l-a gasit pe el, pe cand zăcea
fără suflare
şi i-a spălat rănile cu lumină
şi i-a dat să mănânce fagurii
înţelepciunii

Lumina a căzut cu timpul
ca o pojghiţă de pe rană

şi înţelepciunea s-a făcut
în mâinile lui ca un cuţit
cu care s-a tăiat până la os

Dar fericit este el
pentru că în clipele de linişte
răsare pe apele sufletului său
chipul Împăratului Milostiv
ca un lotus al nădejdii
ca o făgăduinţă de iubire.

luni, 7 martie 2011

De-aş avea timp - Ana Blandiana




De-aş avea timp să vă povestesc pe îndelete
Tot ce se-ntâmplă la mine-n grădină
Cât e ziua de mare,
V-aş scrie pe-o frunză de castravete (velină),
Cu o pană de ciocănitoare,
O scrisoare foarte mare.

din vol – Întâmplări din grădina mea

luni, 28 februarie 2011

Marele ochi al iernii - Nichita Stănescu


Ochi mare, nu te vezi decât tu,
noi suntem imagini rapide
curbându-ne, atunci, acu,
şi rupţi ca raza în lichide.
Alunecăm pe emisfera ta,
sculpturi în relief, de aer,
şi ţărmul pleoapei reci şi grea
ne-nfige-n furci de gene verzi, cu vaier.
Şi ne-ntâmplăm, pierim, ne stingem
pe irisul în contemplare,
dar nu-ţi suntem priviri, ci ningem
în iarna ta, ochi mare, tu, ochi mare.

miercuri, 23 februarie 2011

Boala - Lucian Blaga


Intrat-a o boală în lume,
fără obraz, fără nume.

Făptură e? Sau numai vânt e?
N-are nimenea grai s-o descânte.

Bolnav e omul, bolnavă piatra,
se stinge pomul, se sfarmă vatra.

Negrul argint, lutul jalnic şi grav
sunt aur scăzut şi bolnav.

Piezişe cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitare şi leac.

din volumul La cumpăna apelor (1933)

luni, 21 februarie 2011

Mi-aş vrea veşmîntul rupt din cerul pur - William Butler Yeats


Mi-aş vrea veşmîntul rupt din cerul pur,
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sînt sărac - şi nu am decît vise!
Să calci uşor cînd visele se cern,
Căci calci pe vise - şi pot fi ucise!

traducerea: Aurel Covaci

vineri, 11 februarie 2011

Mama - George Coşbuc




În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- “Ce vezi?î întreab-o fată.
- “Nimic… Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- “Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

joi, 10 februarie 2011

Strofele poetului bolnav - Magda Isanos




De trupu-n care ma pândesti, durere,
m-as despărţii cu inima uşoară,
ca să răsar într-o împrăştiere
de iarbă şi de flori la primăvară.

I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
( dizgraţios şi greu de mânuit ),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,

scânteietor, pe-aripa unui flutur,
ori între două foi de trandafir,
Care-s asa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.

De câte ori îmi simt putrezaciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea,
da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Iezerul - Lucian Blaga


În pâlnia muntelui iezerul netulburat
ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis.
Oglindeşte un zbor prea înalt şi ceasul
curat ce i-a fost odată promis.


Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vârste,
şi mulcom apoi spre vânătul cer.
Visează-n amiazi despre rodii de aur,
care se coc, senine, în ger.


din volumul Nebănuitele trepte (1943)

vineri, 28 ianuarie 2011

Asediul Vienei - Horia Ursu




p. 112 – 116
Cartea Românească, 2007, Bucureşti


“Ridicând ochii spre cer zări lumina ca de far a mansardei.
Domnul Şendrean era o persoană cu care se putea sta de vorbă la orice oră. Mai ales în chestiuni delicate. Intră în curte şi apăsă pe butonul soneriei, prelung, fără remuşcări.
Aşteptând să i se deschidă, avu timp să se mire că ajunsese la uşă fără complicaţii. Urcase scara fără să se împiedice şi găsise soneria cu uşurinţa cu care la el în casă găsea întrerupătorul electric de la baie.
- Cine e? se auzi în sfârşit dinăuntru.
- Sînt eu, Sebastian Gavril Gheretă, poştaşul.
- S-a întâmplat ceva?
- O să vă povestesc, domnu’ Şendrean. Da’ nu-mi deschideţi?
Uşa se deschisese fără zgomot şi Gheretă se prăbuşi în hol pe parchetul de stejar bine lăcuit. Rămase întins pe jos căutându-şi din ochi chipiul, ocolind prudent privirea lui Petru. Mîngîia pardoseala la fel de bine întreţinută ca tenul Zorelei.
- Cam cât costă aşa o chestie, domnu’ Petru? întrebă el într-un târziu, cu obrazul lipit de lemnul răcoros.
- Nu ştiu. Scump, în orice caz. Bănuiesc că scopul vizitei dumitale n-are nici o legătură cu parchetul.
- Nu, ştiţi…Eu…Se ridică doar ajutat, respira greu. Se descheie la gât. Mai mult nu îndrăznea. Nu vreau să vă reţin…
- Să mergem sus.
- Vă deranjez…
- Nu mă deranjaţi. Cât e ceasul, de fapt?
- Spre doişpe, domnu’ Şendrean…
- Şi ce vânt te aduce la mine în toiul nopţii?
Gheretă se aşeză pe scara spiralată şi destul de îngustă care ducea la mansardă şi începu să-şi perie de zor chipiul cu mâneca mantalei.
- Cozorocul îl vei lustrui după ce vei răspunde la întrebare, zise Petru pe un ton imperativ.
- Sunt nefericit, domnule Şendrean… Clipea des, un tic nervos, accentuat în stări emoţionale.
- Nu eşti singurul, observă ironic Petru.
- Da’ numai că eu am fost fericit astăzi. Am fost! Mă înţelegeţi?
- Şi?
- Nu mai sunt. Vedeţi cum arăt.
- Vei fi din nou fericit mâine.
- Credeţi?
- De ce m-aş îndoi?
- Domnule Şendrean, io, astăzi, ca să mă-nţelegeţi, m-am simţit ca porumbelul lui Noe. Ştiţi dumneavoastră care.
- În felul dumitale eşti într-adevăr un porumbel, un vestitor…
- Numai că am pierdut frunza, mesajul…L-am uitat.
- Inventează alt mesaj.
- Cum să inventez?
- Te descurci dumneata…
- Bine, da’ al meu era unul epocal. Şi un pic secret, pe deasupra.
- Ţi l-a spus cineva?
- Da.
- Mai întreabă-l odată.
- Nu pot să fac aşa ceva. E vorba de onoarea mea de meseriaş. Adică omul trimite o ştire, ceva aşa: Sosesc vineri ora 16. Ăşteptaţi gară. Mesia. Iar eu pierd telegrama. Şi Mesia vine. Şi nimeni la gară decât navetişti cu ochii cârpiţi de somn. Nu tu primar, flori, fanfară, cetăţeni. De Radio şi TV ce să mai vorbim?
Petru abia mai respira. Povestea sosirii lui Mesia îl descumpăni. De unde atâta imaginaţie la un poştaş?
Uimirea şi invidia lăsară loc recunoştinţei. Avea un subiect de nuvelă pe tavă. Dezvoltarea era un fleac pentru el. Maşina de scris îşi va dovedi după atâţia ani utilitatea. Aşteptarea se arăta rodnică cu asupra de măsură. Îi mai rămâneau puţine lucruri de făcut: să recitească Noul Testament, să vadă mănăstirile din nordul Moldovei şi una, două din Transilvania şi, nu în ultimul rând să hotărască cu ce tren urma să vină eroul romanului. (Subiectul merita totuşi ceva mai mult decât o nuvelă). Pentru aceasta îşi va cumpăra Mersul trenurilor căci n-ar fi vrut să-l urce pe Fiul-lui-Dumnezeu într-un tren care nu mai circulă.
[…]
- Ce să fac, domnule Petru? întrebă Gheretă într-un târziu, atunci când socoti că îi respectase îndeajuns tăcerea. Toată lumea ştia că domnul Şendrean avea o maşină de scris personală care îi dădea dreptul la tot felul de ciudăţenii. Una fiind aceea că nu o folosea deloc.
- Cum ce să faci? Inventează.
- Ce să inventez?
- Alt mesaj.
- Alt mesaj? Ca ăla de adineauri? Păi, io sunt om serios, domnule Petru. Cum o să inventez o minciună?
- Şi adevărul se inventează, domnule Gheretă.
- Şi dacă io inventez o minciună?
- Dumneata crezi că oamenii trăiesc numai din adevăruri?
- Io nu cred nimic. Io impart ziare şi scrisori.
- Adevărul cu alte cuvinte, ricană Petru. Te-ai gândit vreodată câtă minciună “distribui” zilnic?
- Nu m-am gândit, scânci Gheretă.
- Dar dacă te-ai gândi ce-ai face? Ai da foc ziarelor în piaţă? Ai arunca scrisorile la gunoi?
- Nu ştiu, domnule Petru…
Gheretă se fâstâci. Cum adică? Să dea el foc ziarelor? În piaţă?
- Trăiesc şi io cum pot…
- Trăieşti bine, domnule Gheretă, dacă îţi permiţi să dai buzna în casele oamenilor! “

vineri, 21 ianuarie 2011

După ce a trecut - Federicó García Lorca




Copiii privesc
un punct depărtat.

Se sting lumânările.
fetele oarbe
se roagă lunii
şi-n văzduh se înalţă
spirale de plânset.

Munţii privesc
un punct depărtat.




Vol. Poemul cântecului bătrânesc(1921)
Poemas/Poeme EPL, Bucuresti 1968, p.95
Trad. Teodor Balş

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Glossă - Mihai Eminescu




Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Dacă? - Lia Savu


Dacă mi-aş crede urechilor, inimii, oare
ce-aş fi – linişte sau rumoare?

Dacă n-aş umbla pe vorbe fără tumult,
Aş spune mai bine? aş spune prea mult?

Dacă aş prinde sufletul de talie dintr-o parte,
oare i-aş da viaţă? sau moarte?

Dacă m-aş vedea cu adevărat în sticloasa
oglindă, mi-aş vedea ochii, grimasa?

Dacă aş fi alta, aşa cum sunt eu adică,
aş muri de dragoste? sau de frică?

Dacă aş îndrăzni, o! cal alandala,
aş frânge genunchii tăi, sau zăbala.


Lia Savu – Poeme, Humanitas 1997
trad. Stefan Augustin Doinas

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

(Orgoliul copacului) - Nina Cassian




Dacă n-ar fi fost vrăbiile,
aş fi murit de mult, spuse copacul.
Mi-aş fi putut trăi moartea în voie,
fără sutele de injecţii sonore în pielea mea
subţiată de exerciţiul istovitor al verii,
fără forfota feroce, contrazicând anotimpul solemn
cu obscure reflexe, cu mirosuri indecente,
cu pene, cu ciocuri, cu gheare, cu glasuri –
cine mai poate crede în demnitatea mea
sau măcar în consimţirea mea
la ritualul inefabil al iernii?
Ce mai puteam face eu, în acea derută,
sub atacul lipsit de nobleţe,
eu însumi înjosit în ochiul soarelui?


din vol. "Destine paralele", EDP, 1967

joi, 6 ianuarie 2011

Îngerul - Adrian Stan




Nu duce cana la gură !
nu ţi-e sete
mi-a zis şi şi-a luat aripa în gură.
Apoi şi-a zbătut de două ori inima
şi a făcut un pas mai aproape.
nu ţi-e sete – mi-a zis,
tu vrei să vorbeşti – mi-a zis,
tu vrei să spui că ţi-e sete – mi-a zis.
Apoi a venit
şi a stat pe piciorul meu.
nu ţi-e sete – mi-a zis,
tu vrei să vorbeşti – mi-a zis,
tu vrei să spui că ai bea ceva.
şi-a înmuiat aripa în albastrul
de sub nori şi mi-a întins spre buze :
linişteşte-te – mi-a zis,
ţie nu ţi-e sete – mi-a zis,
apoi mi-a picurat o lacrimă în ochi.
Tu vrei să plângi – mi-a zis,
şi mi-a dat voie să pun ochii pe cer.
Albastrul s-a făcut ca o apă,
apa s-a făcut râu,
râul s-a făcut ca timpul.
După aceea am găsit un os alb
şi o pană din el.
mi-am închis ochii şi l-am văzut lângă mine
stând pe piciorul meu,
ţinându-şi aripa în gură
şi zbătându-şi inima de două ori…

luni, 3 ianuarie 2011

Misivă - Lia Savu


Lia Savu s-a nascut la Bucuresti in 1932, a absolvit facultatea de chimie, sectia de biochimie. A emigrat in Franta in 1963, unde si-a luat doctoratul si a devenit directoare la Centrului National Francez de Cercetari.. S-a stins din viata in 1995 si in sertarele de la laborator au fost gasite caiete intregi cu poezii scrise in franceza. /.../ Citindu-le te intrebi care a fost misterul acestei poete-chimiste care a scris zeci de caiete pe care insa le-a tinut ascunse de vazul lumii? (sursa: www.observatorul.com)

Misivă

A noastră strângere de mână vă rog s-o regăsiţi aici
un înger care trece duce pe aripă un vraf de jalbe
dictate noaptea copiate în zori de zi sub stele mici
vă rog primiţi moaştele noastre în pliu-acestei pagini albe

confuze resturi vechi pe care noi le-am vrea blagoslovite chiar
minciuni atât de vechi că astăzi sunt venerabile fantasme
iubiri atât de trecătoare încât nici n-au trecut măcar
vă rog frumos primiţi această misivă doldora de basme

de jurăminte de cuvinte de-onoare şi blândeţi lumeşti
formule-atât de minunate că visurile-ţi umplu ţeasta
cuvinte sub cuvinte dacă am voi dacă scormoneşti
şi mulţumiri că rupeţi fără să staţi pe gânduri foaia-aceasta

Ianuarie 1989

Lia Savu – Poeme, Humanitas 1997