sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Iezerul - Lucian Blaga


În pâlnia muntelui iezerul netulburat
ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis.
Oglindeşte un zbor prea înalt şi ceasul
curat ce i-a fost odată promis.


Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vârste,
şi mulcom apoi spre vânătul cer.
Visează-n amiazi despre rodii de aur,
care se coc, senine, în ger.


din volumul Nebănuitele trepte (1943)

vineri, 28 ianuarie 2011

Asediul Vienei - Horia Ursu




p. 112 – 116
Cartea Românească, 2007, Bucureşti


“Ridicând ochii spre cer zări lumina ca de far a mansardei.
Domnul Şendrean era o persoană cu care se putea sta de vorbă la orice oră. Mai ales în chestiuni delicate. Intră în curte şi apăsă pe butonul soneriei, prelung, fără remuşcări.
Aşteptând să i se deschidă, avu timp să se mire că ajunsese la uşă fără complicaţii. Urcase scara fără să se împiedice şi găsise soneria cu uşurinţa cu care la el în casă găsea întrerupătorul electric de la baie.
- Cine e? se auzi în sfârşit dinăuntru.
- Sînt eu, Sebastian Gavril Gheretă, poştaşul.
- S-a întâmplat ceva?
- O să vă povestesc, domnu’ Şendrean. Da’ nu-mi deschideţi?
Uşa se deschisese fără zgomot şi Gheretă se prăbuşi în hol pe parchetul de stejar bine lăcuit. Rămase întins pe jos căutându-şi din ochi chipiul, ocolind prudent privirea lui Petru. Mîngîia pardoseala la fel de bine întreţinută ca tenul Zorelei.
- Cam cât costă aşa o chestie, domnu’ Petru? întrebă el într-un târziu, cu obrazul lipit de lemnul răcoros.
- Nu ştiu. Scump, în orice caz. Bănuiesc că scopul vizitei dumitale n-are nici o legătură cu parchetul.
- Nu, ştiţi…Eu…Se ridică doar ajutat, respira greu. Se descheie la gât. Mai mult nu îndrăznea. Nu vreau să vă reţin…
- Să mergem sus.
- Vă deranjez…
- Nu mă deranjaţi. Cât e ceasul, de fapt?
- Spre doişpe, domnu’ Şendrean…
- Şi ce vânt te aduce la mine în toiul nopţii?
Gheretă se aşeză pe scara spiralată şi destul de îngustă care ducea la mansardă şi începu să-şi perie de zor chipiul cu mâneca mantalei.
- Cozorocul îl vei lustrui după ce vei răspunde la întrebare, zise Petru pe un ton imperativ.
- Sunt nefericit, domnule Şendrean… Clipea des, un tic nervos, accentuat în stări emoţionale.
- Nu eşti singurul, observă ironic Petru.
- Da’ numai că eu am fost fericit astăzi. Am fost! Mă înţelegeţi?
- Şi?
- Nu mai sunt. Vedeţi cum arăt.
- Vei fi din nou fericit mâine.
- Credeţi?
- De ce m-aş îndoi?
- Domnule Şendrean, io, astăzi, ca să mă-nţelegeţi, m-am simţit ca porumbelul lui Noe. Ştiţi dumneavoastră care.
- În felul dumitale eşti într-adevăr un porumbel, un vestitor…
- Numai că am pierdut frunza, mesajul…L-am uitat.
- Inventează alt mesaj.
- Cum să inventez?
- Te descurci dumneata…
- Bine, da’ al meu era unul epocal. Şi un pic secret, pe deasupra.
- Ţi l-a spus cineva?
- Da.
- Mai întreabă-l odată.
- Nu pot să fac aşa ceva. E vorba de onoarea mea de meseriaş. Adică omul trimite o ştire, ceva aşa: Sosesc vineri ora 16. Ăşteptaţi gară. Mesia. Iar eu pierd telegrama. Şi Mesia vine. Şi nimeni la gară decât navetişti cu ochii cârpiţi de somn. Nu tu primar, flori, fanfară, cetăţeni. De Radio şi TV ce să mai vorbim?
Petru abia mai respira. Povestea sosirii lui Mesia îl descumpăni. De unde atâta imaginaţie la un poştaş?
Uimirea şi invidia lăsară loc recunoştinţei. Avea un subiect de nuvelă pe tavă. Dezvoltarea era un fleac pentru el. Maşina de scris îşi va dovedi după atâţia ani utilitatea. Aşteptarea se arăta rodnică cu asupra de măsură. Îi mai rămâneau puţine lucruri de făcut: să recitească Noul Testament, să vadă mănăstirile din nordul Moldovei şi una, două din Transilvania şi, nu în ultimul rând să hotărască cu ce tren urma să vină eroul romanului. (Subiectul merita totuşi ceva mai mult decât o nuvelă). Pentru aceasta îşi va cumpăra Mersul trenurilor căci n-ar fi vrut să-l urce pe Fiul-lui-Dumnezeu într-un tren care nu mai circulă.
[…]
- Ce să fac, domnule Petru? întrebă Gheretă într-un târziu, atunci când socoti că îi respectase îndeajuns tăcerea. Toată lumea ştia că domnul Şendrean avea o maşină de scris personală care îi dădea dreptul la tot felul de ciudăţenii. Una fiind aceea că nu o folosea deloc.
- Cum ce să faci? Inventează.
- Ce să inventez?
- Alt mesaj.
- Alt mesaj? Ca ăla de adineauri? Păi, io sunt om serios, domnule Petru. Cum o să inventez o minciună?
- Şi adevărul se inventează, domnule Gheretă.
- Şi dacă io inventez o minciună?
- Dumneata crezi că oamenii trăiesc numai din adevăruri?
- Io nu cred nimic. Io impart ziare şi scrisori.
- Adevărul cu alte cuvinte, ricană Petru. Te-ai gândit vreodată câtă minciună “distribui” zilnic?
- Nu m-am gândit, scânci Gheretă.
- Dar dacă te-ai gândi ce-ai face? Ai da foc ziarelor în piaţă? Ai arunca scrisorile la gunoi?
- Nu ştiu, domnule Petru…
Gheretă se fâstâci. Cum adică? Să dea el foc ziarelor? În piaţă?
- Trăiesc şi io cum pot…
- Trăieşti bine, domnule Gheretă, dacă îţi permiţi să dai buzna în casele oamenilor! “

vineri, 21 ianuarie 2011

După ce a trecut - Federicó García Lorca




Copiii privesc
un punct depărtat.

Se sting lumânările.
fetele oarbe
se roagă lunii
şi-n văzduh se înalţă
spirale de plânset.

Munţii privesc
un punct depărtat.




Vol. Poemul cântecului bătrânesc(1921)
Poemas/Poeme EPL, Bucuresti 1968, p.95
Trad. Teodor Balş

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Glossă - Mihai Eminescu




Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Dacă? - Lia Savu


Dacă mi-aş crede urechilor, inimii, oare
ce-aş fi – linişte sau rumoare?

Dacă n-aş umbla pe vorbe fără tumult,
Aş spune mai bine? aş spune prea mult?

Dacă aş prinde sufletul de talie dintr-o parte,
oare i-aş da viaţă? sau moarte?

Dacă m-aş vedea cu adevărat în sticloasa
oglindă, mi-aş vedea ochii, grimasa?

Dacă aş fi alta, aşa cum sunt eu adică,
aş muri de dragoste? sau de frică?

Dacă aş îndrăzni, o! cal alandala,
aş frânge genunchii tăi, sau zăbala.


Lia Savu – Poeme, Humanitas 1997
trad. Stefan Augustin Doinas

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

(Orgoliul copacului) - Nina Cassian




Dacă n-ar fi fost vrăbiile,
aş fi murit de mult, spuse copacul.
Mi-aş fi putut trăi moartea în voie,
fără sutele de injecţii sonore în pielea mea
subţiată de exerciţiul istovitor al verii,
fără forfota feroce, contrazicând anotimpul solemn
cu obscure reflexe, cu mirosuri indecente,
cu pene, cu ciocuri, cu gheare, cu glasuri –
cine mai poate crede în demnitatea mea
sau măcar în consimţirea mea
la ritualul inefabil al iernii?
Ce mai puteam face eu, în acea derută,
sub atacul lipsit de nobleţe,
eu însumi înjosit în ochiul soarelui?


din vol. "Destine paralele", EDP, 1967

joi, 6 ianuarie 2011

Îngerul - Adrian Stan




Nu duce cana la gură !
nu ţi-e sete
mi-a zis şi şi-a luat aripa în gură.
Apoi şi-a zbătut de două ori inima
şi a făcut un pas mai aproape.
nu ţi-e sete – mi-a zis,
tu vrei să vorbeşti – mi-a zis,
tu vrei să spui că ţi-e sete – mi-a zis.
Apoi a venit
şi a stat pe piciorul meu.
nu ţi-e sete – mi-a zis,
tu vrei să vorbeşti – mi-a zis,
tu vrei să spui că ai bea ceva.
şi-a înmuiat aripa în albastrul
de sub nori şi mi-a întins spre buze :
linişteşte-te – mi-a zis,
ţie nu ţi-e sete – mi-a zis,
apoi mi-a picurat o lacrimă în ochi.
Tu vrei să plângi – mi-a zis,
şi mi-a dat voie să pun ochii pe cer.
Albastrul s-a făcut ca o apă,
apa s-a făcut râu,
râul s-a făcut ca timpul.
După aceea am găsit un os alb
şi o pană din el.
mi-am închis ochii şi l-am văzut lângă mine
stând pe piciorul meu,
ţinându-şi aripa în gură
şi zbătându-şi inima de două ori…

luni, 3 ianuarie 2011

Misivă - Lia Savu


Lia Savu s-a nascut la Bucuresti in 1932, a absolvit facultatea de chimie, sectia de biochimie. A emigrat in Franta in 1963, unde si-a luat doctoratul si a devenit directoare la Centrului National Francez de Cercetari.. S-a stins din viata in 1995 si in sertarele de la laborator au fost gasite caiete intregi cu poezii scrise in franceza. /.../ Citindu-le te intrebi care a fost misterul acestei poete-chimiste care a scris zeci de caiete pe care insa le-a tinut ascunse de vazul lumii? (sursa: www.observatorul.com)

Misivă

A noastră strângere de mână vă rog s-o regăsiţi aici
un înger care trece duce pe aripă un vraf de jalbe
dictate noaptea copiate în zori de zi sub stele mici
vă rog primiţi moaştele noastre în pliu-acestei pagini albe

confuze resturi vechi pe care noi le-am vrea blagoslovite chiar
minciuni atât de vechi că astăzi sunt venerabile fantasme
iubiri atât de trecătoare încât nici n-au trecut măcar
vă rog frumos primiţi această misivă doldora de basme

de jurăminte de cuvinte de-onoare şi blândeţi lumeşti
formule-atât de minunate că visurile-ţi umplu ţeasta
cuvinte sub cuvinte dacă am voi dacă scormoneşti
şi mulţumiri că rupeţi fără să staţi pe gânduri foaia-aceasta

Ianuarie 1989

Lia Savu – Poeme, Humanitas 1997