miercuri, 30 martie 2011

Adrian Paunescu - Nici o carte



De cand ai plecat departe,
Ma gandesc sa scriu o carte,
Dar de-aici si pan` la tine
Nu se merge, nu se vine.

Pot sa iti fiu supus paharnic,
Tot ce-ti scriu, iti scriu zadarnic,
Si de-ar fi sa-ti mai ajunga
Cartea mea de cale lunga.

Mila ta eventuala
M-ar atinge ca o boala,
Niste lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.

Poate-ar fi o terapie,
Daca te-as putea descrie,
Dar ma tine, ma retine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice litera-i o rana
Si-o-ncercare inumana
Si nu poate nici o carte
Sa te-ajunga pana la moarte.

duminică, 27 martie 2011

Charlie şi fabrica de ciocolată – Roald Dahl


În seara următoare, bunicuţul Joe îşi reluă firul poveştii.
— Vezi tu, Charlie, nu cu mult timp în urmă, mii de oameni lucrau în Fabrica domnului Willy Wonka. După care, într-o bună zi, pe neaşteptate, domnul Wonka le-a cerut absolut tuturor să plece, să se ducă la ei acasă şi să nu mai vină niciodată.
— Dar de ce? întrebă Charlie.
— Din cauza spionilor.
— A spionilor?
— Da. Vezi tu, toţi ceilalţi fabricanţi de ciocolată începuseră să invidieze dulciurile minunate ale domnului Wonka şi se apucaseră să trimită spioni, să fure reţetele secrete. Spionii se angajau la Fabrica Wonka, prefăcându-se că sunt muncitori obişnuiţi, şi, în timp ce erau acolo, aflau din sursă sigură cum se face un anumit produs.
— Şi se duceau înapoi la fabricile lor şi povesteau? întrebă Charlie.
— Trebuie să fi făcut aşa, răspunse bunicuţul Joe, pentru că, la scurt
timp după aceea, fabrica lui Fickelgruber2 s-a pornit să facă o îngheţată
care nu se topea niciodată, nici sub soarele cel mai dogoritor. După asta,
fabrica domnului Prodnose3 a scos pe piaţă o gumă de mestecat care nu
îşi pierdea niciodată aroma, indiferent cât mestecai la ea. Şi, după asta,
fabrica domnului Slugworth4 a început să facă baloane de zahăr pe care
le umflai la dimensiuni urieşeşti, înainte să le înţepi cu acul şi să le
spargi. Şi povestea se repeta şi la alte fabrici. Domnul Willy Wonka
ajunsese să îşi smulgă barba şi să strige: „Ce îngrozitor! Voi fi ruinat!
Sunt spioni peste tot! Va trebui să închid fabrica!"
— Doar n-a făcut una ca asta! se revoltă Charlie.
— Ba da, a făcut. Le-a spus tuturor muncitorilor că regretă, însă
trebuie să-i trimită acasă. Apoi, a închis porţile principale şi le-a legat cu
un lanţ. Dintr-odată, gigantica Fabrică de Ciocolată Wonka a devenit
tăcută şi pustie. Coşurile au încetat să mai scoată fum, maşinile şi-au
oprit bâzâitul şi, de atunci, nu s-a mai fabricat nici măcar o ciocolată sau
o bomboană. Nu se zărea nici un suflet de om care să intre sau să iasă,
şi până şi domnul Willy Wonka dispăruse cu desăvârşire. Lunile treceau
una după alta, continuă bunicuţul Joe, şi fabrica rămânea tot închisă.
Toată lumea zicea: „Săracu' domnu' Wonka. Era aşa de cumsecade. Şi
făcea nişte lucruri aşa de bune. Dar acum e la pământ. S-a terminat cu
el." Apoi, s-a petrecut ceva uimitor. Într-o buna zi, dis-de-dimineaţă,
coloane subţirele de fum au început să fie văzute ieşind din vârful
coşurilor înalte ale fabricii! Lumea din oraş se oprea să caşte ochii. „Ce
se-ntâmplă?" strigau. „Cineva a aprins cuptoarele! Domnul Wonka
deschide din nou fabrica!" Au alergat la porţi, aşteptându-se să le vadă
larg deschise şi pe domnul Wonka stând acolo, să îşi primească iarăşi
muncitorii. Dar n-a fost aşa! Imensele porţi de fier erau tot încuiate şi
legate la fel de sigur ca mai înainte, iar domnul Wonka nu era de văzut
nicăieri. „Dar în fabrică se lucrează!" strigau oamenii. „Ascultaţi! Se aud
maşinile! Zbârnâie din nou! Şi se simte mirosul de ciocolată în aer!"
Bunicuţul Joe se aplecă în faţă şi puse un deget lung şi subţire pe
genunchiul lui Charlie, spunându-i încet:
— Dar misterul cel mai mare, Charlie, erau umbrele de la ferestrele
fabricii. Lumea care stătea afară, în stradă, a văzut umbre întunecate
care se mişcau în spatele ferestrelor mate.
— Umbrele cui? întrebă iute Charlie.
— Asta voiau să afle cu toţii. „Clădirea e plină de muncitori! strigau
oamenii. Da' nimeni n-a intrat! Porţile sunt încuiate! E-o nebunie! Şi nici
nu iese nimeni!" Numai că nu mai era nici o îndoială, continuă bunicuţul
Joe, că fabrica funcţiona. Şi de-atunci nu şi-a mai oprit activitatea, de
zece ani. Mai mult, ciocolatele şi dulciurile s-au făcut şi mai fantastice şi
mai delicioase. Şi, fireşte, acum, când domnul Wonka inventează vreo
acadea nemaipomenită, nici domnul Fickelgruber, nici domnul Prodnose,
nici domnul Slugworth, nici nimeni altcineva nu mai e în stare să o
copieze. Nici un spion nu mai poate să intre în fabrică, să afle reţeta.
— Dar, bunicuţule, strigă Charlie, pe cine a angajat domnul Wonka
să lucreze în fabrică?
— Nimeni nu ştie, Charlie.
— Dar e absurd! Nu l-a întrebat nimeni pe domnul Wonka?
— Nimeni nu îl vede. Nu iese niciodată. Singurele lucruri care ies din
locul acela sunt ciocolatele şi dulciurile. Ies printr-o trapă specială din
perete, ambalate şi cu adresele scrise pe ele, şi sunt ridicate, în fiecare
zi, de camioanele poştei.
— Dar, bunicuţule, ce fel de oameni sunt cei care lucrează acolo?
— Dragul meu, zise bunicul Joe, ăsta e unul dintre marile mistere ale
lumii fabricanţilor de ciocolată. Ştim un singur lucru despre ei: sunt
foarte micuţi. Umbrele firave ce apar uneori în spatele geamurilor, mai
cu seamă noaptea, târziu, când sunt aprinse luminile, sunt ale unor
oameni mărunţei de tot, care mi-ar ajunge cam până la genunchi...
— Nu există asemenea oameni, comentă Charlie.
Chiar în clipa aceea, domnul Bucket, tatăl lui Charlie, intră în odaie. Se întorsese de la fabrica de pastă de dinţi şi flutura entuziasmat ziarul de seară.
— Aţi aflat vestea cea mare? strigă el, ţinând ziarul astfel încât să
poată vedea cu toţii titlul uriaş. Acesta spunea:
FABRICA WONKA SE VA DESCHIDE ÎN SFÂRŞIT
PENTRU CÂŢIVA NOROCOŞI

vineri, 11 martie 2011

Ivirea lui Dumnezeu - Nichita Stănescu




1.

Dumnezeu se iveşte
ca un iepuraş de lumină
în ochiul unui copil.

Dumnezeu se iveşte
ca un cuib de rândunică
într-o casă nouă.

Dumnezeu se iveşte
ca o rană dureroasă
pe un trup neprihănit.

Dumnezeu se iveşte
de pretutindeni
în fiecare.

2.

Dumnezeu se iveşte
ca o frunză
pe o apă stătătoare

Mai cuminte
decât lutul
pe care îl calci.

Mai uşor decât
sărutul
de pe fruntea unui mort.

Pe Dumnezeu
e mai uşor să-L ţii
decat să-L alungi.

3.

Ca un viteaz
ucis fără luptă

Ca o şopârlă
de lumină

Ca un oraş
care se surpă

Aşa este sufletul celui
ce L-a văzut pe Dumnezeu.

4.

Ca o veveriţă
Din copilărie.

Ca o şoaptă
În întuneric

Ca un licurici
lângă cărare

Ca un peşte ce sare
înaintea pescarului

Aşa trece şi Dumnezeu
pe dinaintea minţii.

5.

Ca o noapte
fără stele

Ca o vorbă
neînţeleasă

Ca un obraz
fără alt obraz

Ca un sărut
fără cel ce sărută

Aşa este şi sufletul
celui ce nu-L are
pe Dumnezeu.

6.

El e ca un mormânt
ce te umbreşte
din înălţimi.

7.
Dumnezeu este
ca un nisip de căldură
care se surpă în tine

şi ca un cântec
care răneşte dulce
buzele celui care îl cântă

Ca o rană
care se adânceşte pururea
şi pururea se vindecă

în jurul căreia
ne adunăm noi oamenii
ca muştele.

8.

Sufletul care a cunoscut
pe Dumnezeu
e ca prima ninsoare
când cade într-o poiană
neumblată

Ca o clipă
de care se sprijină
două tâmple.

şi ca un cuvânt
pe care îl poţi duce
cu mâna.

Sufletul care a cunoscut pe
Dumnezeu
e ca un strigăt de bucurie
care se poartă deasupra văilor.

Morţii şi cei din vechime
se adună la el ca ciutele
şi se uită, şi, bucurându-se,
beau

O, el este ca o mână de
ţărână
pe care o arunci
peste omul iubit.

9.
Sufletul pătimaş
e ca o cârtiţă nebună
care râmă grădinile trupului.

Şi ca un cerb mut
care umblă noaptea singuratic

Tristeţea este iarba lui
şi soarele lui răspândeşte
nebunie.

Animale de lumină spintecă
nopţile lui
dar se împrăştie şi acestea
ca nişte păpădii
în furtună.

Acesta picoteşte ca o găină pe gard
până vine moartea şi-l ia
şi-l duce cu ea,
dormind.

O, suflete al meu
de câte ori ai scăpat
din braţele morţii
fugind ca un mistreţ de foc!

Rănile tale picurau lumină
rănind întunericul, ca şi cum
ai fi devenit pentru o vreme străvechi
străvechi de tot
când încă nu aveau sânge
ci lumină

10.

Fericit cel ce a murit
şi a înviat

Că a văzut moartea
prăbuşindu-se beată peste cer
şi spaima picurând
din stele ca şi ceara.

Că el şi-a văzut sufletul
tremurând în văzduh
ca un zmeu de hârtie
ţinut de mâna unui mort

Fericit este că şi-a văzut
toată viaţa
ca pe o cămaşă uitată în iarbă

Că nu mai pune preţ
pe gândurile omeneşti
care ca nişte margeluţe de balegă
curgând dintr-o capră răpusă
ne părăsesc în
ceasul de amară certitudine

Moartea îl cunoaşte pe el
şi el cunoaşte moartea
şi ştie casele şi locurile
pe unde umblă ea

Însuşi Împăratul Luminii
l-a gasit pe el, pe cand zăcea
fără suflare
şi i-a spălat rănile cu lumină
şi i-a dat să mănânce fagurii
înţelepciunii

Lumina a căzut cu timpul
ca o pojghiţă de pe rană

şi înţelepciunea s-a făcut
în mâinile lui ca un cuţit
cu care s-a tăiat până la os

Dar fericit este el
pentru că în clipele de linişte
răsare pe apele sufletului său
chipul Împăratului Milostiv
ca un lotus al nădejdii
ca o făgăduinţă de iubire.

luni, 7 martie 2011

De-aş avea timp - Ana Blandiana




De-aş avea timp să vă povestesc pe îndelete
Tot ce se-ntâmplă la mine-n grădină
Cât e ziua de mare,
V-aş scrie pe-o frunză de castravete (velină),
Cu o pană de ciocănitoare,
O scrisoare foarte mare.

din vol – Întâmplări din grădina mea