Boala - Lucian Blaga

Intrat-a o boală în lume,
fără obraz, fără nume.

Făptură e? Sau numai vânt e?
N-are nimenea grai s-o descânte.

Bolnav e omul, bolnavă piatra,
se stinge pomul, se sfarmă vatra.

Negrul argint, lutul jalnic şi grav
sunt aur scăzut şi bolnav.

Piezişe cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitare şi leac.

din volumul La cumpăna apelor (1933)

Mi-aş vrea veşmîntul rupt din cerul pur - William Butler Yeats

Mi-aş vrea veşmîntul rupt din cerul pur,
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sînt sărac - şi nu am decît vise!
Să calci uşor cînd visele se cern,
Căci calci pe vise - şi pot fi ucise!

traducerea: Aurel Covaci

Mama - George Coşbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- “Ce vezi?î întreab-o fată.
- “Nimic… Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- “Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

Strofele poetului bolnav - Magda Isanos

De trupu-n care ma pândesti, durere,
m-as despărţii cu inima uşoară,
ca să răsar într-o împrăştiere
de iarbă şi de flori la primăvară.

I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
( dizgraţios şi greu de mânuit ),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,

scânteietor, pe-aripa unui flutur,
ori între două foi de trandafir,
Care-s asa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.

De câte ori îmi simt putrezaciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea,
da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.

Iezerul - Lucian Blaga

În pâlnia muntelui iezerul netulburat
ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis.
Oglindeşte un zbor prea înalt şi ceasul
curat ce i-a fost odată promis.


Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vârste,
şi mulcom apoi spre vânătul cer.
Visează-n amiazi despre rodii de aur,
care se coc, senine, în ger.


din volumul Nebănuitele trepte (1943)

Asediul Vienei - Horia Ursu

p. 112 – 116
Cartea Românească, 2007, Bucureşti


“Ridicând ochii spre cer zări lumina ca de far a mansardei.
Domnul Şendrean era o persoană cu care se putea sta de vorbă la orice oră. Mai ales în chestiuni delicate. Intră în curte şi apăsă pe butonul soneriei, prelung, fără remuşcări.
Aşteptând să i se deschidă, avu timp să se mire că ajunsese la uşă fără complicaţii. Urcase scara fără să se împiedice şi găsise soneria cu uşurinţa cu care la el în casă găsea întrerupătorul electric de la baie.
- Cine e? se auzi în sfârşit dinăuntru.
- Sînt eu, Sebastian Gavril Gheretă, poştaşul.
- S-a întâmplat ceva?
- O să vă povestesc, domnu’ Şendrean. Da’ nu-mi deschideţi?
Uşa se deschisese fără zgomot şi Gheretă se prăbuşi în hol pe parchetul de stejar bine lăcuit. Rămase întins pe jos căutându-şi din ochi chipiul, ocolind prudent privirea lui Petru. Mîngîia pardoseala la fel de bine întreţinută ca tenul Zorelei.
- Cam cât costă aşa o chestie, domnu’ Petru? întrebă el într-un târziu, cu obrazul lipit de lemnul răcoros.
- Nu ştiu. Scump, în orice caz. Bănuiesc că scopul vizitei dumitale n-are nici o legătură cu parchetul.
- Nu, ştiţi…Eu…Se ridică doar ajutat, respira greu. Se descheie la gât. Mai mult nu îndrăznea. Nu vreau să vă reţin…
- Să mergem sus.
- Vă deranjez…
- Nu mă deranjaţi. Cât e ceasul, de fapt?
- Spre doişpe, domnu’ Şendrean…
- Şi ce vânt te aduce la mine în toiul nopţii?
Gheretă se aşeză pe scara spiralată şi destul de îngustă care ducea la mansardă şi începu să-şi perie de zor chipiul cu mâneca mantalei.
- Cozorocul îl vei lustrui după ce vei răspunde la întrebare, zise Petru pe un ton imperativ.
- Sunt nefericit, domnule Şendrean… Clipea des, un tic nervos, accentuat în stări emoţionale.
- Nu eşti singurul, observă ironic Petru.
- Da’ numai că eu am fost fericit astăzi. Am fost! Mă înţelegeţi?
- Şi?
- Nu mai sunt. Vedeţi cum arăt.
- Vei fi din nou fericit mâine.
- Credeţi?
- De ce m-aş îndoi?
- Domnule Şendrean, io, astăzi, ca să mă-nţelegeţi, m-am simţit ca porumbelul lui Noe. Ştiţi dumneavoastră care.
- În felul dumitale eşti într-adevăr un porumbel, un vestitor…
- Numai că am pierdut frunza, mesajul…L-am uitat.
- Inventează alt mesaj.
- Cum să inventez?
- Te descurci dumneata…
- Bine, da’ al meu era unul epocal. Şi un pic secret, pe deasupra.
- Ţi l-a spus cineva?
- Da.
- Mai întreabă-l odată.
- Nu pot să fac aşa ceva. E vorba de onoarea mea de meseriaş. Adică omul trimite o ştire, ceva aşa: Sosesc vineri ora 16. Ăşteptaţi gară. Mesia. Iar eu pierd telegrama. Şi Mesia vine. Şi nimeni la gară decât navetişti cu ochii cârpiţi de somn. Nu tu primar, flori, fanfară, cetăţeni. De Radio şi TV ce să mai vorbim?
Petru abia mai respira. Povestea sosirii lui Mesia îl descumpăni. De unde atâta imaginaţie la un poştaş?
Uimirea şi invidia lăsară loc recunoştinţei. Avea un subiect de nuvelă pe tavă. Dezvoltarea era un fleac pentru el. Maşina de scris îşi va dovedi după atâţia ani utilitatea. Aşteptarea se arăta rodnică cu asupra de măsură. Îi mai rămâneau puţine lucruri de făcut: să recitească Noul Testament, să vadă mănăstirile din nordul Moldovei şi una, două din Transilvania şi, nu în ultimul rând să hotărască cu ce tren urma să vină eroul romanului. (Subiectul merita totuşi ceva mai mult decât o nuvelă). Pentru aceasta îşi va cumpăra Mersul trenurilor căci n-ar fi vrut să-l urce pe Fiul-lui-Dumnezeu într-un tren care nu mai circulă.
[…]
- Ce să fac, domnule Petru? întrebă Gheretă într-un târziu, atunci când socoti că îi respectase îndeajuns tăcerea. Toată lumea ştia că domnul Şendrean avea o maşină de scris personală care îi dădea dreptul la tot felul de ciudăţenii. Una fiind aceea că nu o folosea deloc.
- Cum ce să faci? Inventează.
- Ce să inventez?
- Alt mesaj.
- Alt mesaj? Ca ăla de adineauri? Păi, io sunt om serios, domnule Petru. Cum o să inventez o minciună?
- Şi adevărul se inventează, domnule Gheretă.
- Şi dacă io inventez o minciună?
- Dumneata crezi că oamenii trăiesc numai din adevăruri?
- Io nu cred nimic. Io impart ziare şi scrisori.
- Adevărul cu alte cuvinte, ricană Petru. Te-ai gândit vreodată câtă minciună “distribui” zilnic?
- Nu m-am gândit, scânci Gheretă.
- Dar dacă te-ai gândi ce-ai face? Ai da foc ziarelor în piaţă? Ai arunca scrisorile la gunoi?
- Nu ştiu, domnule Petru…
Gheretă se fâstâci. Cum adică? Să dea el foc ziarelor? În piaţă?
- Trăiesc şi io cum pot…
- Trăieşti bine, domnule Gheretă, dacă îţi permiţi să dai buzna în casele oamenilor! “

După ce a trecut - Federicó García Lorca

Copiii privesc
un punct depărtat.

Se sting lumânările.
fetele oarbe
se roagă lunii
şi-n văzduh se înalţă
spirale de plânset.

Munţii privesc
un punct depărtat.




Vol. Poemul cântecului bătrânesc(1921)
Poemas/Poeme EPL, Bucuresti 1968, p.95
Trad. Teodor Balş