Ora spitalelor - Ana Blandiana

Păstraţi un moment de tăcere
Pentru ora spitalelor,
Ora în care toate spitalele lumii aşteaptă,
Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi,
Să poată vedea dacă uşa pentru ei se deschide.
În ora aceea spre spitale alunecă dulciuri,
Se rostogolesc portocale pe caldarâm într-acolo,
Borcane cu gem şi compot, ciocolată -
Atâtea metafore pentru dragostea prietenilor.
Bolnavilor li s-a interzis consumul de dulciuri
Şi se ridică pe jumătate în paturi să vadă
Prietenii înşişi intrând,
Dar prietenii sunt ocupaţi,
Şi chiar de-ar veni, portarul păzeşte intrarea.
Bolnavii – e tot ce pot face – aşteaptă, de aceea
Păstraţi un moment de tăcere
Duminica între două şi patru.

Omul cu picior de lemn - Katherine Mansfield

Un om locuia destul de aproape de noi;
Avea un picior de lemn şi o cinteză de aur într-o colivie verde.
Se numea Farkey Anderson,
Piciorul îl primise în război.
Ne părea rău de el,
Pentru că zâmbea atât de frumos
Şi era un om atât de mare, locuind într-o casă aşa mică.
Când ieşea la plimbare pe stradă, nu lua în seamă piciorul;
Dar când se plimba prin casa lui cea mică
Suna urât.
Frăţiorul mi-a spus că cinteza lui cânta mai tare decât toate păsările,
Pentru ca să nu-şi audă sărmanul picior
Şi să se înduioşeze.

Contribuţie la o statistică - Wislawa Szymborska

La o sută de oameni,

ştiu totul mai bine
- cincizeci şi doi;

nesiguri de paşii lor
- aproape toţi ceilalţi;

gata să ajute,
dacă nu durează prea mult.
- chiar patruzeci şi nouă;

buni întotdeauna
pentru că nu pot altfel,
- patru, poate cinci;

în stare să admire fără zavistie,
- optsprezece;

trăind mereu cu teamă
de cineva sau de ceva
- şaptezeci şi şapte;

capabili de fericire
- cel mult douăzeci şi ceva;

mieluşei când sunt singuri,
sălbatici în mulţime
- cu siguranţă peste jumătate;

cumpliţi
când îi obligă împrejurările
- dar mai bine să nu ştiţi câţi,
nici măcar cu aproximaţie;
cu mintea de acuma
- nu cu mult mai mulţi
decât cu mintea dinainte;

ce nu iau de la viaţă nimic în afară de lucruri
- patruzeci
deşi aş dori să greşesc;

ghemuiţi, îndureraţi
şi fără de lanternă în întuneric
- optzeci şi trei
mai devreme sau mai târziu;

demni de compătimire
- nouăzeci şi nouă;

muritori
- sută la sută.
Număr care până acum n-a suferit nici o schimbare.

Dumnezeu nu primeşte decât duminica - Virgil Gheorghiu

Le spuse copiilor că scrierea e asemănătoare vieţii lui Hristos… „Cuvântul se materializează în litera scrisă pe foaia de hârtie, aşa cum Hristos s-a născut în ziua de Crăciun, la Betleem. Închizând caietul în care am scris facem precum Apostolii care au pus trupul lui Hristos în mormânt. Cel care deschide caietul este precum Îngerul care a înlăturat piatra mormântului: cuvintele scrise învie sufletul cititorului ca şi Hristos. Orice scriere este naştere, moarte şi înviere.”

.....

Decebal Hormuz se amuza ca un copil. Vorbea despre ierburi şi vaci. Despre mediul său înconjurător. Se simţea în largul său. Mediul animal, vegetal, geografic, era chiar el însuşi. România sa. Decebal Hormuz era o fiinţă rurală. A fi rural înseamnă a trăi fără a te separa de cosmos prin ziduri. Orăşenii, indiferent unde merg, construiesc ziduri. Ziduri pentru a se apăra. Ziduri pentru a se proteja. Ziduri pentru a se separa. Devin astfel prizonierii propriilor lor ziduri. Omul de la sat nu are ziduri. Este în osmoză cu tot ceea ce îl înconjoară. Cu întreg cosmosul.

Din vol. „Dumnezeu nu primeşte decât duminica” de Virgil Gheorghiu, Ed. Reântregirea, Alba-Iulia, 2011

Lampa - Magda Isanos

S-aprinde-n oglindă lampa bătrână
cu picior şi bonetă de-atlas –
şi nu ştiu, eu povestesc, sau ea, fără glas,
amândouă cuprinse-n lumină.

Noaptea uneori se desface uşor,
c-un sunet de mătase lovită sau zbor,
trece-albăstrind toate zările,
până unde stau singure mările...

Dreaptă luci tinereţea mea, ca o sabie,
şi fiece vis păzit de dânsa-nflori;
buzele mele spuneau uneori: „voi muri...”,
însă pe toate mările-aveam o corabie.

Fata bătrână - Magda Isanos

Cântecul încă necântat la vieţii
s-a stins în pieptul ei sub multe şaluri,
şi ea visează nunţi ca-n basme, baluri
şi sănii zvelte străbătând nămeţii.

Ai săi au putrezit demult sub dealuri;
când iese-n prag în clarul dimineţii,
ca buhna fac la ea din drum băieţii;
nepăsător, oraşul curge-n valuri.

De leturghie clopotul când bate,
cu grabă merge-n strană să se-nchine,
dar nici acolo nu e pietate...

Ţinând copilu-n braţele ei pline,
Madona spune: „Dacă n-ai păcate,
nefericito, nu veni la mine...”

Alexandrin - Nicolae Labiş

Sărutul stânjenit şi strâmb în colţul gurii
Nu a putut fireşte să-nvie un trecut.
Speranţa, otrăvită de degetele urii,
Azi s-a insinuat şi a durut.

Un râu murdar sub cheiuri curgea în fapt de seară,
Atât de melancolic şi fals, cum mi-a părut,
Şi încăpăţânarea cu ceara ei hilară
Azi s-a insinuat şi a m-a durut.