Am consumat deja cuvintele pe străzi, iubirea mea,
Şi ceea ce a mai rămas nu ajunge
pentru a alunga frigul dintre patru pereţi.
Am consumat totul, mai puţin liniştea.
Ne-am epuizat ochii cu sarea lacrimilor,
ne-am epuizat braţele cu puterea îmbrăţişărilor,
am disipat orele ceasului şi pietrele străzilor
în speranţe inutile.
Îmi bag mîinile în buzunare
Şi nu găsesc nimic.
Înainte am fi avut atîtea să ne dăm unul altuia!
Era ca şi cînd toate lucrurile ar fi fost ale mele:
cu cît îţi dădeam mai mult, cu atît mai mult aveam să-ţi dau.
Adesea spuneai: ochii tăi sînt peşti verzi!
Şi eu credeam.
Credeam,
pentru că alături de tine
totul era posibil.
dar asta era în vremea secretelor.
Era în vremea cînd corpul tău era un acvariu.
Era în vremea cînd ochii mei
erau peştii tăi verzi.
Astăzi sînt doar ochii mei.
E trist, dar adevărat:
Nişte ochi ca oricare alţii.
Am consumat deja cuvintele.
Cînd spun acum: "iubirea mea…",
nu se mai întîmplă absolut nimic.
Şi între timp, printre cuvintele consumate,
am certitudinea
că toate lucrurile ar tremura
numai să murmur numele tău
în liniştea inimii mele.
Nu mai avem nimic să ne dăm.
Înlăuntrul tău
nu mai există nimic care să-mi potolească setea.
Trecutul e inutil ca o zdreanţă.
Şi, aşa cum ţi-am spus: cuvintele sînt consumate.
Adio.
