Trupul meu face cruce - Angela Marinescu

Aş vrea atât de mult să fiu Încât şi-n urma mea am să încep să ţip. Dar încă, zidit de viu şi pur Eu port un chip. Poate-ar trebui să aduc Singuratice jertfe Pe un munte zbîrcit de cuvinte. O, umbră a mea, sfârşită de sânge. Dar cum să las Să-mi prindă-n lanţuri mâna, Să nu mai pot să mângâi Sau să-nchin? Mereu e atâta neputinţă-n jur Că toate sunt ca fumul. Trupul meu face cruce Cu pământul.

*** - Sorin Anca

*** fluiere în vânt cântă-un fel atât de trist de-a fi încât fără ruşine plâng şi pietrele zidirii-mi în nestăvilită năruire le-ascult povăţuirea mai treaz decât am fost vreodată dar refuz să mai fiu născut cu orice preţ vreau să rămân aşa cum sunt statornicit în destrămări şi neaşteptare

Trecutul - Petru Creţia

Prea multă culoare, muzică de fond, parfum În ce numim trecut, Prea mult pitoresc şi tânguire, O dulce milă de sine, Un iz tandru Care vrea să umple lumea. Prea mult conţinut al sinelui şi prea puţină formă a sa. Mai aspră, mai curată fie căutarea, dobândirea şi pierderea lui, Nimic nu rămână din puterea clipelor, Din pulsiunea lor violentă şi amorfă Decât adevărul lor. Nu tot ce se află în clipă se află şi în timp, Nu tot ce trece rămâne în timpul mare Ale cărui linii pure fără de amăgire şi greş Străbat clipele şi sinele şi timpul.

Epilog la lumea veche - Nichita Stănescu

I

Eram copil si rezemam in priviri
norii de primavara.

Mirosul pamantului ud ma infiora
si-mi tremura de emotie spinarea,
ca si cu ar fi treuit
sa-mi creasca aripi din ea.

Noptile ma prabuseam in somn
si cand luna, prelunga,
imi rasarea din cotul ochiului,
haturile negre se prefaceau in serpi
si alergau, alergau dupa mine,
muscandu-mi cu furie
umbra.
Si ea ma durea
si muream in vis,
si mi-era mila de lucruri ca existau,
si le iubeam, si as fi vrut sa le apar
impotriva propriilor mele priviri,
si-mpotriva propriului meu auz.

Eram copil si sufletul
incepuse sa-mi impinga in coaste, in tample
nemaiavand loc.
O, si noptile nu ma uitam niciodata
la cer,
de teama ca m-as puea prabusi
spre el,
infrigurat si singur,
lasand in urma mea lucrurile,
ca pe niste dinti de lapte,
smulsi dureros cu sfoara subtire
a vremii aceleia,
cand totul se incepea cu moartea...

II

Si-acum, in primavara,
cand norii imi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecand pe corzi nevazute,
pot spune ca e odihnit pamantul
si impacat cu sine insusi
in intregime, pentru prima oara.

Mi-arunc privirea-n larg
si ea se duce
nemailovind despartitoare dungi,
si-mi pare orizontul
cum straluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.

E odihnit pamantul
si tanar in trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
cand sari din somn
si-alungi cu-n gest al mainii
suvitele-oboselii de pe frunte.

Ora spitalelor - Ana Blandiana

Păstraţi un moment de tăcere
Pentru ora spitalelor,
Ora în care toate spitalele lumii aşteaptă,
Când bolnavii se ridică pe jumătate în paturi,
Să poată vedea dacă uşa pentru ei se deschide.
În ora aceea spre spitale alunecă dulciuri,
Se rostogolesc portocale pe caldarâm într-acolo,
Borcane cu gem şi compot, ciocolată -
Atâtea metafore pentru dragostea prietenilor.
Bolnavilor li s-a interzis consumul de dulciuri
Şi se ridică pe jumătate în paturi să vadă
Prietenii înşişi intrând,
Dar prietenii sunt ocupaţi,
Şi chiar de-ar veni, portarul păzeşte intrarea.
Bolnavii – e tot ce pot face – aşteaptă, de aceea
Păstraţi un moment de tăcere
Duminica între două şi patru.

Omul cu picior de lemn - Katherine Mansfield

Un om locuia destul de aproape de noi;
Avea un picior de lemn şi o cinteză de aur într-o colivie verde.
Se numea Farkey Anderson,
Piciorul îl primise în război.
Ne părea rău de el,
Pentru că zâmbea atât de frumos
Şi era un om atât de mare, locuind într-o casă aşa mică.
Când ieşea la plimbare pe stradă, nu lua în seamă piciorul;
Dar când se plimba prin casa lui cea mică
Suna urât.
Frăţiorul mi-a spus că cinteza lui cânta mai tare decât toate păsările,
Pentru ca să nu-şi audă sărmanul picior
Şi să se înduioşeze.