joi, 12 aprilie 2012

Epilog la lumea veche - Nichita Stănescu



I

Eram copil si rezemam in priviri
norii de primavara.

Mirosul pamantului ud ma infiora
si-mi tremura de emotie spinarea,
ca si cu ar fi treuit
sa-mi creasca aripi din ea.

Noptile ma prabuseam in somn
si cand luna, prelunga,
imi rasarea din cotul ochiului,
haturile negre se prefaceau in serpi
si alergau, alergau dupa mine,
muscandu-mi cu furie
umbra.
Si ea ma durea
si muream in vis,
si mi-era mila de lucruri ca existau,
si le iubeam, si as fi vrut sa le apar
impotriva propriilor mele priviri,
si-mpotriva propriului meu auz.

Eram copil si sufletul
incepuse sa-mi impinga in coaste, in tample
nemaiavand loc.
O, si noptile nu ma uitam niciodata
la cer,
de teama ca m-as puea prabusi
spre el,
infrigurat si singur,
lasand in urma mea lucrurile,
ca pe niste dinti de lapte,
smulsi dureros cu sfoara subtire
a vremii aceleia,
cand totul se incepea cu moartea...

II

Si-acum, in primavara,
cand norii imi ating privirile,
asemeni unor degete prelungi
lunecand pe corzi nevazute,
pot spune ca e odihnit pamantul
si impacat cu sine insusi
in intregime, pentru prima oara.

Mi-arunc privirea-n larg
si ea se duce
nemailovind despartitoare dungi,
si-mi pare orizontul
cum straluce,
un curcubeu culcat la margine de lunci.

E odihnit pamantul
si tanar in trezire,
asemenea acelei electrice secunde,
cand sari din somn
si-alungi cu-n gest al mainii
suvitele-oboselii de pe frunte.