duminică, 21 noiembrie 2010

Cântecul piciorului meu – Marci Carlson


Song of My Foot


I sing about my right foot.
I sing about it because
my favourite shoe goes on that foot.
I sing about my right shoe because
it is old and the shoelace is torn.
I sing about my shoelace because
it is stained with dirt and mud.
I sing about dirt and mud because
it is part of this world.


***

Cânt despre piciorul meu drept.
cânt despre el pentru că
pantoful meu preferat îl încalţă.
cânt despre pantoful meu drept pentru că
este vechi şi şiretul îi este rupt.
cânt despre şiretul meu pentru că
este pătat cu murdărie şi noroi.
cânt despre murdarie şi noroi pentru că
fac parte din această lume.

vineri, 12 noiembrie 2010

Revedere - Mihai Eminescu




REVEDERE



Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de când nu ne-am vazut
Multa vreme a trecut
Si de când m-am departat,
Multa lume am îmblat.


Ia', eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cararile
Si gonind cântarile;
Si mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cararea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Implându-si cofeile,
Mi-o cânta femeile.



Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânar precum esti
Tot mereu întineresti.



Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna,
Vântu-mi bate, frunza-mi suna;
Si de-i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu-i schimbator,
Pe pamânt ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramânem:
Marea si cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

(1879, 1 octombrie)

marți, 9 noiembrie 2010

Cântec femeiesc - Adrian Paunescu




Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Puşca de vânătoare – Yasushi Inoue


SCRISOAREA LUI MlDORI
Domnule Yosuke Misugi,
Adresîndu-mă dumitale atît de ceremonios, în ciuda vîrstei (de fapt am numai treizeci şi trei de ani), inima îmi este cuprinsă de emoţie, de parcă aş scrie o scrisoare de dragoste. Am conceput de-a lungul anilor multe asemenea scrisori. Deseori nici n-ai bănuit, deşi de atîtea ori am procedat cu totul deschisă. Totuşi, cum de s-a întîmplat că nici una nu ţi-a fost destinată? Nu glumesc, vorbesc foarte serios — nu găseşti că-i ciudat?
Doamna Takigi (o cunoşti? — e vorba de doamna aceea care atunci cînd se gătea arăta ca o vulpe!) se exprima odată, într-o societate, despre diferite personalităti proeminente din Osaka şi Kobe; cu acea ocazie, a spus un lucru deloc măgulitor pentru dumneata — şi anume că eşti neinteresant pentru femei. Zicea că n-ai înţelege nimic din fina şi complicata psihologie a femeilor şi chiar dacă te-ai îndrăgosti, partenerei dumitale i-ar fi imposibil să te iubească toată viaţa. Această observaţie usturătoare a făcut-o, bineînţeles, după ce băuse prea mult vin, aşa că nu trebuie s-o iei prea în serios — dar de fapt chiar aşa şi eşti. Înainte de toate, n-ai nici o idee despre ceea ce este singurătatea! N-ai suferit niciodată de singurătate! Uneori arăţi plictisit, însă înfăţişarea dumitale nu trădează niciodată măcar o umbră de singurătate şi tristeţe. În fiecare împrejurare găseşti soluţii limpezi ca cristalul şi întotdeauna eşti absolut convins de justeţea judecătilor dumitale. Consideri asta, probabil, o conştiinţă firească a propriei valori, dar cîteodată pe cei din apropierea dumitale îi cuprinde o asemenea furie, că te-ar scutura cu cea mai mare plăcere! Pe scurt, eşti de nesuportat pentru o femeie, în ochii ei n-ai nici un farmec şi chiar dacă se simte atrasă puţin de dumneata, tocmai din acest motiv găseşte că-i o nerozie să se şi îndrăgostească.

Deci, nici din partea mea nu-i prea cuminte să-ţi cer înţelegere pentru faptul că, din multiplele scrisori pe care le-am scris, nu s-a întîmplat nici una care să-ţi fie adresată. De fapt, nu înţeleg nici eu de ce, pentru că una sau două din scrisorile mele de dragoste ar fi putut, totuşi, să-ţi fie adresate. Eu le-am scris de parcă te-ar fi avut pe dumneata în vedere. Aşa că nu are importanţă faptul că le-am adresat altora. Fiind timidă din fire, deşi sînt destul de matură, nu-i pot înşira soţului meu cuvinte dulci şi tandre, ca o tînără fetişcană, aşa că a trebuit să trimit scrisorile mai degrabă altora decît dumitale. Aceasta s-ar putea numi steaua mea nefavorabilă, soarta nefericită cu care am venit pe lume, dar este, poate, şi soarta dumitale.
Toamna trecută, aflîndu-mă în camera dumitale de lucru, m-am apucat să-mi exprim sentimentele în următoarea formă poetică:
Cum îţi merge? Ah, dacă m-aş apropia, liniştea adîncă din juru-ţi s-ar nărui?
Poezia exprimă sentimentele unei soţii demne de compătimire, domică să nu tulbure liniştea cu care admirai vaza albă de porţelan din timpul dinastiei Li — o linişte pe care, ce-i drept, nici ea nu ştie precis cum ar putea s-o tulbure! (Oh, ce fortăreaţă bine apărată, putemică, imposibilă, eşti!) Ai putea spune că mint. Dar eu aveam întotdeauna răgaz, chiar cînd jucam toată noaptea mahjong, să-mi îndrept gîndurile spre dumneata, care stăteai în camera de lucru din căsuţa de alături. Îţi aminteşti că a avut, pînă la urmă, efectul de a tulbura liniştea şi seninătatea spiritului unui tînăr filozof — mă gîndesc la domnul Tagami, cel care astă-primăvară era docent şi a fost avansat profesor, şi căruia i-am pus în mare taină, pe masa din camera de la pensiune, poezia. Atunci am apărut la rubrica de scandal a unei foi de bulevard şi ţi-am pricinuit oarecare supărări. Doar ţi-am spus: cîteodată îi iriţi pe cei din jur atît de tare, încît le vine să te apuce şi să te scuture cu mare plăcere încolo şi încoace. Cel puţin această întîmplare a fost de natură să-ţi tulbure putin liniştea?
Mi-e teamă că pălăvrăgeala mea te va indispune şi mai mult. Să trec deci la subiect.
Ce părere ai despre cele ce-ţi voi spune acum? Căsătoria noastră există numai cu numele şi, dacă privim în urmă, a durat mult prea mult. N-ai fi dispus s-o desfiinţăm o dată pentru totdeauna? Natural, asta sună cam trist, dar propun să facem într-adevăr totul pentru ca fiecare din noi să-şi recapete iarăşi libertatea.
Acum, cînd trebuie să te retragi din orice activitate oficială (ţi-am citit cu surprindere numele printre cele ale oamenilor de afaceri cărora oficialităţile militare americane le-au interzis continuarea oricărei activităţi!), e cea mai bună ocazie să punem capăt pentru totdeauna legăturii noastre nefireşti. Pe scurt, iată care-mi sînt dorinţele. Aş fi mulţumită cu casa din Takarazuka şi cu cea din Yase. Casa din Yase este tocmai de mărime potrivită, priveliştea din jur îmi place şi am de gînd, deşi e drept că încă n-ai consimţit, să locuiesc în viitor acolo şi să vînd casa din Takarazuka cu vreo două milioane de yeni, din care să mă întreţin pînă la sfirşitul vieţii. Aceasta este ultima expresie a încăpăţînării mele, prima şi ultima rugăminte din partea celei care n-a obţinut niciodată nimic de la dumneata prin linguşiri.
Chiar dacă propunerea vine putin pe ne-aşteptate, să nu crezi că o fac îndemnată de vreun tînăr drăguţ pe care mi l-aş fi luat ca iubit. Să nu te temi că mă şantajează cineva cu acest bard! Spre marea mea părere de rău, încă n-am găsit un bărbat pe care, fără să-mi fie ruşine, să-l numesc iubitul meu. Un asemenea bărbat trebuie să aibă înainte de toate două calităţi: o ceafă splendidă, de prospeţimea lămîii, şi o linie bărbătească la şolduri, ca de antilopă. Nu sînt multi bărbaţii care să corespundă acestor două condiţii. Din păcate, trebuie să recunosc că mai ţin şi azi la fericirea de femeie proaspăt căsătorită, captivată de soţul ei, care mi-a fost hărăzită pe vremuri.
Pentru că tocmai am vorbit de antilope, îmi amintesc că am citit odată într-un ziar că s-a găsit un tînăr bărbat, complet gol, care trăia printre antilope în deşertul sirian. Fotografia lui era uluitor de frumoasă. Ah, splendidele linii reci ale feţei, sub părul sălbatic, şi farmecul picioarelor despre care se spunea că alergau cu cincizeci de mile pe oră! Şi acum îmi simt sîngele zvîcnind cînd mă gândesc la el. Cred că se poate spune că faţa lui exprima inteligenţă, iar trupul îi era de sălbăticiune.

De cînd am văzut fotografia acestui bărbat tînăr, oricare altul îmi pare banal şi plictisitor. Dacă în inima soţiei dumitale s-a aprins vreodată flacăra infidelităţii, asta s-a întîmplat atunci cînd m-am exaltat pentru tînărul-antilopă. De îndată ce-mi imaginez pielea lui netedă, udată de roua nopţii deşertului — nu, doar dacă mă gîndesc la prospeţimea lui, mă copleşeşte o dorinţă sălbatică.
Acum vreun an m-am simţit atrasă scurt timp de Matsushiro, pictorul din noua şcoală. Te rog să nu crezi tot ce s-a vorbit în legătură cu asta! Ochii dumitale aveau pe atunci o ciudată strălucire, plină de tristeţe, care aducea a compătimire. Dar n-a fost într-adevăr nimic pentru care să mă poţi compătimi! Cu toate acestea, ochii dumitale mi-au plăcut mult atunci. N-aveau chiar marele farmec al tînărului-antilopă, dar cu toate acestea erau frumoşi. De ce nu m-ai privit şi mai înainte, dacă aveai ochi atît de minunaţi? Puterea nu-i singurul avantaj pe care trebuie să-l posede un bărbat. Ochii dumitale nu erau, în vremea cînd mă priveai mereu, decît aceia ai unui bărbat care studiază arta porţelanului. Aşa că am fost obligată să fiu rece şi aspră şi să stau de parcă aş fi fost o veche piesă de Kutani. Rezultatul a fost că am căutat atelierul lui Matsushiro şi i-am servit de model. Dar să lăsăm asta. Oricum, i-am admirat arta cu care picta case vedu, dărăpănate. Cu toate că-l imita destul de mult pe Utrillo, în Japonia există azi puţini pictori care să poată exprima ca el ceva atît de subtil ca melancolia modemă. Ca om, Matsushiro era fără valoare. Sub nivelul mediu. Dacă dumitale ti-aş acorda o sută de puncte, lui nu i-aş da mai mult de şaizeci şi cinci. Are talent, dar e un individ jegos, are un cap frumos, dar din păcate îi lipseşte orice nobleţe. Cu pipa în gură arată destul de caraghios. Înfătişarea lui pare a fi a unui pictor de mîna a doua, ale cărui însuşiri au fost istovite de muncă.