“ Cred că în mai toate familiile există câte un om deosebit, unul al cărui spirit trebuie onorat prin evocarea lui periodică. Şi pentru că fiecare dintre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci când există, nu trebuie pierdut niciodata din memoria urmaşilor. Lucrul nu e nici măcar greu de făcut. Adevărul e că, de la o vârstă încolo, începem să ne tragem îndărăt; scurtându-se, timpul vieţilor noastre cere să fie îmbogăţit cu viaţa celor ce ne-au precedat. Sau poate pentru că în curând nu vei mai fi, te întorci spre cei care nu mai sunt? Fapt e că începi să-ţi dezgropi părinţii, să-ţi forţezi memoria pentru a scoate la suprafaţă până şi lucrurile cele mai mărunte pe care le-ai trăit cu ei. Viaţa ta nu-ţi mai ajunge. Treci apoi dincolo de ei. Îţi cauţi bunicii şi regreţi că, ignorând nevoia aceasta care avea să vină, n-ai ştiut să-ţi descoşi părinţii despre părinţii lor. Nefăcând-o, ai senzaţia că ai pierdut definitiv posibila prelungire a vieţii tale în trecut. /…/ N-ai să afli niciodată care dintre strămoşi şi-a turnat viitorul în tine. Care anume ţi-a trecut, printr-o selecţie neştiută de el, un anumit mod de a aspira către partea înaltă a vieţii, care anume a pus în tine simţul înfruntării şi al performanţei/…/”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu