Voi, numere-n delir, scrumite grupuri,
cum pot să vă slăvesc? Iubire, tu –
fii vântul roșu ce-a bătut prin trupuri
și, timp de-o clipă,-n carnea lor făcu
să ardă-ntregul: cel ce ca un umăr
de zeu lucește, care nu e nici
absența numărului, dar nici număr!
Învață-mă cum să hrănesc aici
o pasăre ce n-are timp să zboare
căci piere – pui – în propriul ei ou,
o boare ce respiră-n altă boare,
un cântec care nu-i decât ecou;
și, mai ales, aceste vagi răsfrângeri
într-o oglindă spartă, ca și cum
oceanul ar scuipa pe țărmuri îngeri
exact în patu-n care noi zăcum.
Al cui nisip suntem?
Cel ce nu poate
să numere (de-a pururea fiind
doar Unu) vai! e numărat în toate
fragmentele – ce-l neagă putrezind…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu