De trupu-n care ma pândesti, durere,
m-as despărţii cu inima uşoară,
ca să răsar într-o împrăştiere
de iarbă şi de flori la primăvară.
I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
( dizgraţios şi greu de mânuit ),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,
scânteietor, pe-aripa unui flutur,
ori între două foi de trandafir,
Care-s asa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.
De câte ori îmi simt putrezaciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea,
da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu