vineri, 28 ianuarie 2011

Asediul Vienei - Horia Ursu




p. 112 – 116
Cartea Românească, 2007, Bucureşti


“Ridicând ochii spre cer zări lumina ca de far a mansardei.
Domnul Şendrean era o persoană cu care se putea sta de vorbă la orice oră. Mai ales în chestiuni delicate. Intră în curte şi apăsă pe butonul soneriei, prelung, fără remuşcări.
Aşteptând să i se deschidă, avu timp să se mire că ajunsese la uşă fără complicaţii. Urcase scara fără să se împiedice şi găsise soneria cu uşurinţa cu care la el în casă găsea întrerupătorul electric de la baie.
- Cine e? se auzi în sfârşit dinăuntru.
- Sînt eu, Sebastian Gavril Gheretă, poştaşul.
- S-a întâmplat ceva?
- O să vă povestesc, domnu’ Şendrean. Da’ nu-mi deschideţi?
Uşa se deschisese fără zgomot şi Gheretă se prăbuşi în hol pe parchetul de stejar bine lăcuit. Rămase întins pe jos căutându-şi din ochi chipiul, ocolind prudent privirea lui Petru. Mîngîia pardoseala la fel de bine întreţinută ca tenul Zorelei.
- Cam cât costă aşa o chestie, domnu’ Petru? întrebă el într-un târziu, cu obrazul lipit de lemnul răcoros.
- Nu ştiu. Scump, în orice caz. Bănuiesc că scopul vizitei dumitale n-are nici o legătură cu parchetul.
- Nu, ştiţi…Eu…Se ridică doar ajutat, respira greu. Se descheie la gât. Mai mult nu îndrăznea. Nu vreau să vă reţin…
- Să mergem sus.
- Vă deranjez…
- Nu mă deranjaţi. Cât e ceasul, de fapt?
- Spre doişpe, domnu’ Şendrean…
- Şi ce vânt te aduce la mine în toiul nopţii?
Gheretă se aşeză pe scara spiralată şi destul de îngustă care ducea la mansardă şi începu să-şi perie de zor chipiul cu mâneca mantalei.
- Cozorocul îl vei lustrui după ce vei răspunde la întrebare, zise Petru pe un ton imperativ.
- Sunt nefericit, domnule Şendrean… Clipea des, un tic nervos, accentuat în stări emoţionale.
- Nu eşti singurul, observă ironic Petru.
- Da’ numai că eu am fost fericit astăzi. Am fost! Mă înţelegeţi?
- Şi?
- Nu mai sunt. Vedeţi cum arăt.
- Vei fi din nou fericit mâine.
- Credeţi?
- De ce m-aş îndoi?
- Domnule Şendrean, io, astăzi, ca să mă-nţelegeţi, m-am simţit ca porumbelul lui Noe. Ştiţi dumneavoastră care.
- În felul dumitale eşti într-adevăr un porumbel, un vestitor…
- Numai că am pierdut frunza, mesajul…L-am uitat.
- Inventează alt mesaj.
- Cum să inventez?
- Te descurci dumneata…
- Bine, da’ al meu era unul epocal. Şi un pic secret, pe deasupra.
- Ţi l-a spus cineva?
- Da.
- Mai întreabă-l odată.
- Nu pot să fac aşa ceva. E vorba de onoarea mea de meseriaş. Adică omul trimite o ştire, ceva aşa: Sosesc vineri ora 16. Ăşteptaţi gară. Mesia. Iar eu pierd telegrama. Şi Mesia vine. Şi nimeni la gară decât navetişti cu ochii cârpiţi de somn. Nu tu primar, flori, fanfară, cetăţeni. De Radio şi TV ce să mai vorbim?
Petru abia mai respira. Povestea sosirii lui Mesia îl descumpăni. De unde atâta imaginaţie la un poştaş?
Uimirea şi invidia lăsară loc recunoştinţei. Avea un subiect de nuvelă pe tavă. Dezvoltarea era un fleac pentru el. Maşina de scris îşi va dovedi după atâţia ani utilitatea. Aşteptarea se arăta rodnică cu asupra de măsură. Îi mai rămâneau puţine lucruri de făcut: să recitească Noul Testament, să vadă mănăstirile din nordul Moldovei şi una, două din Transilvania şi, nu în ultimul rând să hotărască cu ce tren urma să vină eroul romanului. (Subiectul merita totuşi ceva mai mult decât o nuvelă). Pentru aceasta îşi va cumpăra Mersul trenurilor căci n-ar fi vrut să-l urce pe Fiul-lui-Dumnezeu într-un tren care nu mai circulă.
[…]
- Ce să fac, domnule Petru? întrebă Gheretă într-un târziu, atunci când socoti că îi respectase îndeajuns tăcerea. Toată lumea ştia că domnul Şendrean avea o maşină de scris personală care îi dădea dreptul la tot felul de ciudăţenii. Una fiind aceea că nu o folosea deloc.
- Cum ce să faci? Inventează.
- Ce să inventez?
- Alt mesaj.
- Alt mesaj? Ca ăla de adineauri? Păi, io sunt om serios, domnule Petru. Cum o să inventez o minciună?
- Şi adevărul se inventează, domnule Gheretă.
- Şi dacă io inventez o minciună?
- Dumneata crezi că oamenii trăiesc numai din adevăruri?
- Io nu cred nimic. Io impart ziare şi scrisori.
- Adevărul cu alte cuvinte, ricană Petru. Te-ai gândit vreodată câtă minciună “distribui” zilnic?
- Nu m-am gândit, scânci Gheretă.
- Dar dacă te-ai gândi ce-ai face? Ai da foc ziarelor în piaţă? Ai arunca scrisorile la gunoi?
- Nu ştiu, domnule Petru…
Gheretă se fâstâci. Cum adică? Să dea el foc ziarelor? În piaţă?
- Trăiesc şi io cum pot…
- Trăieşti bine, domnule Gheretă, dacă îţi permiţi să dai buzna în casele oamenilor! “

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu