vineri, 30 octombrie 2009

Mircea Cartarescu - Levantul - cantul al 12 lea


E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale dealbăstrea.
Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea. Sunt pe masă doar borcane
nespălate, şi-un cuţit: Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit. Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA. E murdară, deşelată a mea „Erikă". Perdeaua Cade strîmb.
Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua Din balconul plin de rufe de la blocul următor. La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor. Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni. Eu ? Gândesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face. Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace, încercând a înţelege. Ce ? Nu ştiu, nu dibuiesc... Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc.
Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace... Protejează oare pielea-mi de-alte
cosmosuri vorace ? Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgârcit şi flasc, Şi-atunci unde şin ce formă se aşteaptă să mă nasc ? Ori... Dar ţârîie la uşă.
— Mircea, ia vezi cine e!
(Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pâlpâie) Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol, In schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol. Ezit. Dacă e lumina ? Cu ce dracu s-o plătesc ? Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. încremenesc. Cetitor, văzut-ai oare fie şi cu ochiul minţii
Pânzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii
Dă la coif, muiate-n aur câte-un ochiu, un profil,
Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil ?
In fantastic clarobscurul palierului de bloc
Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc,
Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul
Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul
Ce îl poartă,-Ampotrofagul, atârnat dă gât cu lanţ.
Dîn bărboi să văz doar ochii sturlubateci şi berbanţi.
Nastratin mahomedanul, însă care-i plin dă minte,
Ii luceşte catarama dă argint dă la veşminte Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran (Pă petalele-i învoalte este scrieri dîn Coran). Zoe, ce să sprijineşte pă panoul cu HIDRANT I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant, Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă, Becul dă la lift lumină zâmbetu-i dă neputinţă, Dă desgust, dă osteneală... Iată, sunt în prag cu toţi Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi (Căci mi-e ţara Libertatea).
— Dragilor, iubiţii mei!
Bun-venit, haideţi în casă! Ce ? O sticlă de Jidvei ? Vai, şi flori, sunt crizanteme...
Tipicari mai sunteţi, frate! Cri, ia vino, avem oaspeţi! Imineii nu ţi-i scoate, Nastratine, of, ce dracu, crezi c-aicea e geamie ? Să vă pup, şi-acuma aideţi iute în sufragerie. Pre când toţi s-aşează unde nimeresc, le pun s-asculte Un Paul Simon de pe discul ce-l posed, cu hit-uri multe, Şi-atmosfera se-nfiripă... Când pe uşă-apare ea.
Bila dă cristal o ţme, schinteind, în palma sa.
Cristişor, prin lumi obscure des mă poartă al meu duh,
Degetele-mi sunt rachete răşchirate în văzduh
Gata de-a ţîşni să prinză ceaţa galaxiei toată
Şi s-o stoarcă şi s-o beie cu o gură însetată,
Crieru-mi castel dă sare-i cu o mie dă statue
Pă cornişele abrupte, pă frontoane şi gurgue
Şi-n castel domneşte-n tronu-i embrion hidos, zvâcnind
Care după ce s-o naşte Moarte se va fi numind.
Dar perdut în nebunie şi-n vedenie şi-n vis
Ştiu că tu eşti lângă mine, săruţi ochiul meu inchis
Şi m-aduci napoi în lumea lui aici şi lui acum
Desprinzîndu-mi de pe umeri aripi ce miros a scrum.
Pui pe masă globul palid ce reflectă-n ape grele
Deformatele ferestre, draperiile rebele
Şi zâmbeşti spre fiecare dîntre oaspeţii-nsemnaţi.
Oh, îţi vine a merveliu în T shirt şi-n prespălaţi!
Mergi apoi să faci cahveaua. Noi sorbim dîn vinul roş
Şi aducerile-aminte ne-ncovoaie ca pe moşi,
Ne doboară nostalghia:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu